Biblia

Cartea sfanta

Biblia este cartea cea mai importantă din istoria lumii – Cartea cărţilor, cum bine i s-a spus.

Cuvântul Biblie este un termen grecesc la plural, ta biblia, care se traduce prin cărţile. Prima atestare a acestui nume o găsim în jurul anului 150 d.Hr. În Noul Testament, însă, se foloseau termenii greci hai graphai sau ta grammata, sinonimi, semnificând „scrierile” sau „scripturile”. Matei 21;42 are această întrebare: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (en tais graphais). Marcu 12;10, într-un pasaj paralel, foloseşte singularul (ten graphen), „Scriptură”. În fine, Sfântul Apostol Pavel, în 2Timotei 3;15 introduce expresia „Sfintele Scripturi”: ta hiera grammata.

De aici trebuie să înţelegem că Biblia nu s-a numit Biblie de la început. Autorii creştini preluau cuvântul ebraic k’tubim, Scripturi, care este şi astăzi titlul secţiunii a treia din Biblia ebraică. De altminteri, expresia Sfânta Scriptură există încă şi este un sinonim perfect al Bibliei. Dar mă grăbesc să subliniez că adoptarea cuvântului Biblia e o soluţie excelentă pentru a descrie această carte unică, alcătuită dintr-o colecţie de cărţi. Un învăţat din secolul trecut, F.F.Bruce (New Bible Dictionary, Inter-Varsity, 1962), observa pe bună dreptate: „Ar putea părea surprinzător să vorbim despre un mesaj central într-o colecţie de scrieri care reflectă istoria civilizaţiei din Orientul Apropiat în decurs de câteva milenii. Cu toate acestea, există un mesaj central şi tocmai recunoaşterea acestui fapt a făcut ca Biblia să fie tratată ca o carte şi nu ca o simplă colecţie de cărţi – la fel cum termenul grec biblia (cărţi), la plural, a devenit termenul latin biblia (carte), la singular.”

Canonul ebraic. În mod sigur, povestea Bibliei începe cu Vechiul Testament. Iată, Vechiul Testament este el însuşi un titlu cu propria lui istorie. Termenul ebraic corespunzător este b’rit, tradus în Septuaginta prin diatheke. B’rit înseamnă mai degrabă „legământ” şi apare pentru prima oară în text în Geneza 17;4: ’Ani hinneh b’riti l’av hamon goim („Cât despre Mine, iată legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de neamuri” – vorbeşte Dumnezeu către ’Avraham). În greacă, Vechiul Testament se numeşte Palaia Diatheke, iar Noul Testament: Kaine Diatheke. Acest din urmă termen apare prima oară în Ieremia 31;31, iar în ebraică este b’rit chadaşah. La sfârşitul sec. al II-lea d.Hr., în Cartagina, Tertulian a tradus în latină grecescul diatheke prin instrumentum (cu sensul de document legal) şi apoi prin testamentum. În mod curios, ultimul cuvânt va rezista şi se va impune, deşi – toţi sunt de acord – el nu e un corespondent fericit pentru ebraicul b’rit. Vechiul Testament este Biblia ebraică. De aici începe totul.

Cele trei Secţiuni. Biblia ebraică este structurată în trei secţiuni: Legea (Tora), Profeţii (Nebiim) şi Scrierile (K’tubim). Tora corespunde cu ceea ce creştinii numesc Pentateuh, adică cinci cărţi ale lui Moise: Geneza (sau Facerea), Exodul (sau Ieşirea), Leviticul, Numerii şi Deuteronomul. Este secţiunea cea mai uniformă în canon. Samaritenii, de pildă, nu o acceptă drept canonică decât pe aceasta. Biblia creştină care, datorită influenţei Septuagintei, împarte altfel unele cărţi şi le aşează în altă ordine, respectă în Pentateuh străvechea structură a canonului ebraic. În gândirea misticilor evrei, Tora are o poziţie fundamentală şi despre literele ei se afirmă că, dacă ar fi schimbate, ar duce la transformări dramatice sau poate chiar la nimicirea Creaţiei. Secţiunea a doua, intitulată Profeţii, conţine opt cărţi, împărţite în „Prooroci vechi” (nebiim rişonim) şi „Prooroci noi” (nebiim aharonim). Proorocii vechi adună laolaltă cărţile Iosua, Judecători, Samuel şi Regi, iar Proorocii noi sau recenţi: Isaia, Ieremia, Ezechiel şi aşa-numita Carte a celor 12 prooroci. Secţiunea a treia, care s-a intitulat mai întâi Psalmii şi apoi a primit titlul generic Scrierile, este alcătuită din 11 cărţi: Psalmii, Proverbele, Iov, Cele cinci suluri (în ebraică megillot, adică: Rut, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia, Ecleziastul şi Estera), Daniel, Ez(d)ra-Neemia şi Cronicile.

Observăm imediat diferenţe de aranjare faţă de Vechiul Testament creştin. Mai observăm, de asemenea, că în Biblia ebraică sunt doar 24 de cărţi, faţă de 39, câte are canonul creştin. Dar conţinutul celor 24 este, practic, acelaşi cu al celor 39, deoarece Cartea celor 12 prooroci (sau Proorocii mici) din canonul ebraic este împărţită în 12 cărţi în canonul creştin, iar Samuel, Regi, Cronici şi Ezdra-Neemia formează fiecare câte două cărţi (în canonul ortodox cărţile lui Samuel se numesc tot Regi, astfel încât Regii au acolo patru cărţi). În legătură cu gruparea şi modul de aranjare al cărţilor, Bruce (New Bible Dictionary, Inter-Varsity, 1962) afirmă: „Originea aranjării cărţilor în Biblia ebraică nu poate fi descoperită; împărţirea în trei secţiuni se crede că ar corespunde cu cele trei etape în care cărţile au primit recunoaşterea canonică, dar nu există nici o dovadă directă pentru acest fapt.” Iată un subiect asupra căruia vom discuta mai detaliat cât de curând.

Efectul Septuagintei. Această împărţire treimică a Bibliei ebraice este oarecum tulburătoare pentru mentalitatea creştină, învăţată cu treimile. Cu atât mai mult ne punem întrebarea: din ce cauză Vechiul Testament creştin a renunţat la clasificarea în trei secţiuni şi a rearanjat cărţile? Răspunsul este: din cauza Septuagintei. Septuaginta e o colecţie ce conţine cele mai vechi şi mai importante traduceri greceşti ale Vechiului Testament. Conform tradiţiei, coroborată cu cercetările recente ale savanţilor, acest uriaş efort de traducere ar fi fost iniţiat în sec. al III-lea î.d.Hr., în Alexandria, pe vremea regelui Ptolemeu al II-lea Filadelful. Voi vorbi pe larg despre acest act de cultură, puţin mai departe. Părinţii Bisericii, începând cu sec. al II-lea d.Hr., citeau tot mai puţin în ebraică şi tot mai mult în greaca Septuagintei. Cu timpul, ei au ajuns să considere Septuaginta mai canonică decât Biblia ebraică şi, astfel, au început să schimbe structura canonului ebraic. Bruce (op.cit.) scrie: „În Septuaginta cărţile sunt aranjate potrivit cu similaritatea subiectului. Pentateuhul este urmat de cărţile istorice, acestea sunt urmate de cărţile poetice şi de înţelepciune, iar acestea sunt urmate de profeţi. Aceasta este ordinea care, în esenţa ei, este perpetuată (prin Vulgata) în majoritatea ediţiilor creştine ale Bibliei. În unele privinţe ordinea aceasta este mai fidelă decât Biblia ebraică în ce priveşte cronologia conţinutului naraţiunilor; de exemplu, Rut apare imediat după Judecători [...], iar lucrarea Cronicarului apare în ordinea Cronici, Ezra, Neemia.” Trebuie să subliniem că în sec. al III-lea î.d.Hr., când a început redactarea Septuagintei, canonul ebraic nu era definitivat: cel puţin cea de-a treia secţiune nu avea o structură riguroasă. În schimb, prima secţiune, Tora sau Pentateuhul, era completă şi unanim acceptată. De aceea Septuaginta a păstrat-o practic la fel ca în textele ebraice masoretice de mai târziu.

Moise

Porunca scrisului. Evreii ştiau să scrie din vremuri foarte îndepărtate, chiar înainte de Moise. După cum arată Martin şi Millard (New Bible Dictionary, Inter-Varsity, 1962): „popoarele din acelaşi mediu cultural cu evreii cunoşteau scrierea începând cu mileniul al IV-lea î.d.Hr., iar din mileniul al III-lea bărbaţii erau pregătiţi nu numai să devină cărturari, ci şi ca experţi copişti.” Într-adevăr, scrierea, redactarea textelor şi conservarea lor ocupă un loc fundamental în cultura vechilor evrei. Este o poruncă a lui Dumnezeu şi, de asemenea, o poruncă a marilor profeţi şi învăţători ai lui Israel. Iată ce-i spune Domnul lui Ieremia: să nu laşi nici un cuvânt [nescris] (Ieremia 26;2); iată ce spune Moise israeliţilor: Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele; păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le spun eu astăzi. (Deuteronom 4;2). Ştim bine că Moise a scris cele 10 porunci pe table de piatră care erau păstrate, laolaltă cu chivotul legământului, drept cea mai sacră moştenire a lui Israel. Textul scris a avut astfel, în cultura vechilor evrei, girul lui Dumnezeu. Urmaşii lui ’Avraham credeau în revelaţia scrisă după poruncă divină. Josephus Flavius, în lucrarea „Împotriva lui Apion” (1.42 ş.urm.), se referă la acribia poporului lui Israel în ceea ce priveşte Scripturile: Noi am dat dovadă practică a reverenţei faţă de Scripturile noastre. Deşi a trecut atât de multă vreme, nimeni nu a îndrăznit să adauge sau să scoată ceva, sau să modifice o silabă; şi este un instinct în fiecare evreu, din ziua naşterii sale, să le socotească drept decrete ale lui Dumnezeu, să trăiască pe baza lor şi, dacă este nevoie, să-şi dea viaţa cu bucurie pentru ele. De nenumărate ori până acum am văzut cu ochii noştri prizonieri care au îndurat torturi şi moarte sub orice formă în amfiteatru, mai degrabă decât să rostească un singur cuvânt împotriva Torei şi a textelor care o însoţesc. Fiecare pas al revelaţiei pe pământ este însoţit de sânge de martiri. Evreii au, după părerea mea, cei mai numeroşi şi cei mai importanţi martiri ai lumii. În ce priveşte „instinctul” de care pomenea Josephus Flavius, el vine mai ales din relaţia evreilor cu Dumnezeu. Repet, iar acum repet mai pe larg, porunca scrisului este de origine divină. În Ieşirea 17;4 citim: Atunci a zis Domnul către Moise: «Scrie acestea în carte spre pomenire [...]», iar mai departe (34;27): Şi a mai zis Domnul către Moise: «Scrie-ţi cuvintele acestea, căci pe cuvintele acestea închei Eu legământ cu tine şi cu Israel!». Imbolduri şi acţiuni similare întâlnim în Numerii 33;2 şi în Deuteronom 28;58 şi 61/ 29;20 şi 27/ 30;10 / 31;9-13, 19, 22 şi 24-26. Mai departe, este simptomatic faptul că şi după Moise profeţii – care sunt tocmai slujitorii privilegiaţi ai lui Dumnezeu – au continuat operaţiunea de înregistrare în scris a istoriei poporului lui Israel: Faptele lui David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul şi în însemnările lui Natan proorocul şi în însemnările Gad văzătorul,/ Precum şi toată domnia lui şi bărbăţia lui şi întâmplările ce s-au petrecut cu el şi cu Israel şi cu toate împărăţiile pământului. (1Cronici/1Paralipomena 29;29-30). Iată cuvintele Domnului din Isaia 30;8: Acum du-te, scrie acestea pe o tablă şi trece-le într-o carte, ca să fie pentru mai târziu mărturie veşnică. Iată-le şi în Ieremia 30;2: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Scrie-ţi într-o carte toate cuvintele pe care ţi le-am grăit Eu. În fine, iată şi mărturia lui Avacum/Habakkuk 2;2: Şi Domnul mi-a răspuns şi mi-a zis: «Scrie vedenia şi o sapă cu slove pe tablă, ca să se poată citi uşor [...]». De asemenea, acelaşi gen de dovezi se pot observa în Ieremia 25;13/ 29;1/ 36;1-32/ 51;60-64, în Ezechiel 43;11 ori în Daniel 7;1. Astfel, putem subscrie la opinia lui Beckwith (New Bible Dictionary, Inter-Varsity, 1962): „Scriitorii Vechiului Testament au ştiut că tradiţia orală este inexactă. O lecţie practică în privinţa aceasta a fost dată de pierderea Torei în timpul domniilor idolatre ale lui Manase şi Amon: atunci când cartea a fost descoperită de Hilchia, învăţătura ei a venit ca un şoc puternic, deoarece fusese uitată (2Regi/ 4Regi 22-23, 2Cronici 34). Prin urmare, forma permanentă şi perenă a mesajului lui Dumnezeu nu a fost cea vorbită, ci forma scrisă – şi aceasta explică formarea Canonului Vechiului Testament.”

Despre redactare şi custozi. La un moment dat în istoria lor, evreii au început să instruiască în mod special bărbaţi pentru îngrijirea şi copierea sulurilor scrise. Aceştia se numeau scribi sau cărturari. Martin şi Millard (op.cit.) afirmă: „În vremea Noului Testament scribii/cărturarii constituiau deja o instituţie bine stabilită şi nu o inovaţie recentă. Nu încape îndoială că termenii iotă (ebraic yod, gr. iota) şi frântură de slovă (gr. keraia) erau atât de cunoscuţi datorită activităţii scribilor. Talmudul afirmă că ei erau numiţi soperim, deoarece numărau literele din Tora (Qiddushin 30a).”

Textele se transmiteau în timp prin copiere. Critica de text a antologat şapte tipuri de erori ale scribilor. Acestea apar cu atât mai probabil cu cât numărul copiilor este mai mare. Majoritatea cercetătorilor subliniază că „slăbiciunea naturii umane” (adică erorile scribilor şi copiştilor) reprezintă principalul pericol la care sunt expuse documentele antice. A scăpat, oare, textul biblic de acest pericol? Ceea ce a ajuns la noi este exact ceea ce s-a scris cu mii de ani în urmă? Iată câteva întrebări esenţiale. Într-adevăr, textul biblic care ne-a parvenit are variante şi modificări datorită activităţii scribilor. Să ne amintim că Tora a fost redactată în scris prin mileniul al II-lea î.d.Hr., deci are peste 3000 de ani de transmitere prin copiere. Totuşi, acurateţea conservării ei este de-a dreptul remarcabilă. Celelalte secţiuni din Biblia ebraică înregistrează, însă, variaţii mai mari. Ei bine, evreii ştiau că eroarea umană poate afecta conţinutul textului sacru. Ei au dezvoltat un sistem de protecţie deosebit. Acest sistem este mai vechi decât s-a crezut. Descoperirea textelor de la Marea Moartă – cele mai vechi texte biblice cunoscute până azi – a arătat că el era în vigoare încă înainte de Hristos. Cei care vor dezvolta cu predilecţie sistemul de protecţie al textului sunt masoreţii.

Masoreţii („cei care transmit”) au urmat scribilor, fiind custozi ai textului sacru. Ei au lucrat în perioada anilor 500-1000 d.Hr. Martin şi Millard (op.cit.) afirmă: „Aparatul textual introdus de ei este probabil cel mai complex din câte au fost folosite vreodată. [...] Masoreţii au introdus în textul consonantic semne pentru vocale şi semne de punctuaţie şi accente. Au fost dezvoltate trei sisteme de vocalizare: două sisteme supraliniare (babilonian şi palestinian) şi unul infraliniar, cu excepţia unui singur semn. Sistemul acesta, numit tiberian, le-a completat pe cele două şi este cel folosit în prezent în textele ebraice.” Masoreţii au numit textul pe care-l primiseră de la înaintaşi k’tib („cel scris”). Acesta era inviolabil. Totuşi, acolo unde ei apreciau că ar trebui făcute corecturi sau îmbunătăţiri, le-au pus pe margine şi le-au numit qere („ceea ce trebuie citit”). Notele lor textuale se numesc massorah. Revin la studiul lui Martin şi Millard: „Masoreţii [...] au folosit orice protecţie posibilă, indiferent cât era de incomodă sau laborioasă, pentru a asigura transmiterea fidelă a textului. Literele dintr-o carte erau numărate şi era dată litera de la mijloc. La fel se proceda şi cu cuvintele şi era marcat cuvântul de la mijlocul cărţii. [...] Ei notau de câte ori apărea un anumit cuvânt sau o expresie. Printre numeroasele liste pe care le-au întocmit, este una ce conţine cuvinte care apar numai de două ori în vechiul Testament. Listele lor includ în final toate particularităţile ortografice ale textului.” Să mai adaug că masoreţii au avut câteva personalităţi celebre. Este bine cunoscut numele lui Aaron ben Asher, care a trăit în prima jumătate a sec. al X-lea d.Hr. Era urmaşul a cinci generaţii de custozi ai textului sacru, iar el a încununat şi a definitivat opera înaintaşilor săi. Această operă – o ediţie a Vechiului Testament – s-a păstrat într-un codex care se găseşte astăzi în Israel. Un alt nume bine cunoscut este Ben Naftali, o familie de masoreţi care a editat textul ce alcătuieşte codexul Reuchlin. Acest codex se găseşte azi în Germania, la Karlsruhe. La 500 de ani după dispariţia masoreţilor, în 1524 şi 1525, Jacob ben Chayyim îngrijeşte o a doua Biblie rabinică, pe care o publică Daniel Bomberg în Veneţia. Acesta este considerat textul standard pentru Vechiul Testament evreiesc.

Manuscrise. Savanţii au conchis că masoreţii au folosit un text de tip unic ce devenise autoritar după căderea Ierusalimului (anul 70 d.Hr.). Totuşi, încă din vechime se ştia că sursa textului masoretic nu este singura şi că unii traducători ai Septuagintei au avut dinainte manuscrise mai vechi şi mai valoroase decât cele folosite de masoreţi. Deşi, pe ansamblu, textul masoretic ar putea fi considerat superior, unele cărţi din Secţiunea a doua şi a treia prezintă diferenţe interesante, indicând existenţa unor surse mai valoroase. Aşadar, printre erudiţi a apărut o sete după manuscrise biblice străvechi. Desigur, descoperirea cea mai importantă o constituie manuscrisele de la Marea Moartă. Ele ne-au oferit texte ebraice mai vechi cu aproape 800 de ani decât cele mai vechi manuscrise cunoscute până atunci. S-au descoperit fragmente din fiecare carte biblică, exceptând cartea Esterei. Manuscrisele de la Marea Moartă datează dinainte de anul 100 d.Hr. când, potrivit Talmudului, s-a încercat alcătuirea unui text standard cu ajutorul celor trei suluri ce aparţinuseră anterior Templului: în cazul dezacordurilor, era luată versiunea sprijinită de două texte. (Vezi Talmudul ierusalimitean, Ta’anith 4.2, Soferim 6.4, Sifre 356). Această eliminare a discrepanţelor înfăptuită pe la anul 100 a stârnit numeroase comentarii printre savanţi, deoarece părea făcută cu forţa. Descoperirea unor manuscrise mai vechi, precum cele de la Marea Moartă, arată că actualul text standard, cel îngrijit de Jacob ben Chayyim şi tipărit de Daniel Bomberg, poate fi considerat satisfăcător. Un alt grup de manuscrise a fost aflat în anul 1890, în gheniza vechii sinagogi din Cairo. „Gheniza” este locul unde se păstrează sulurile care nu mai sunt adecvate pentru folosire. Manuscrisele descoperite în gheniza din Cairo datează dinainte de sec. al IX-lea d.Hr. Ele sunt importante pentru istoria textului, deoarece au arătat că textul consonantic rămâne practic neschimbat, pe când vocalizarea beneficiază de notaţii diverse. O sursă firească pentru studiu este Pentateuhul ebraic al samarinenilor. Deoarece contactul dintre evrei şi samarineni a încetat, practic, în sec. al II-lea î.d.Hr., textul distinct samarinean poate fi datat atunci. Chiar şi alfabetul în care este scris provine tot din sec. al II-lea î.d.Hr. şi diferă faţă de scrierea aramaică pătrată folosită pentru limba ebraică după Exil. Tora samarinenilor a stârnit multe controverse printre savanţi. În anul 1628, Morinus a susţinut că această variantă a Torei este superioară textului masoretic. În anul 1815, un german care îşi zicea Genesius a demonstrat superioritatea textului masoretic. Totuşi, este clar că textul samarinean provine dintr-o altă sursă care, pe alocuri, este mai autentică decât a masoreţilor. Există 1600 de concordanţe între acest text şi Septuagintă, concordanţe care nu se regăsesc la masoreţi.

Septuaginta. Continuăm cu un citat dintr-un savant al secolului trecut, D.W.Gooding (New Bible Dictionary, Inter-Varsity, 1962): „Septuaginta este o colecţie de lucrări foarte variate: ea conţine cel puţin o traducere în greacă a fiecărei cărţi canonice din Vechiul Testament şi, uneori, cum este cazul cu Daniel şi Ez(d)ra-Neemia, mai multe traduceri. Traducerile au fost revizuite în mod radical mai târziu, unele de mai multe ori, iar manuscrisele Septuagintei conţin în prezent diferite combinaţii de traduceri revizuite şi nerevizuite. Unele dintre cărţile canonice, precum Estera şi Daniel, sunt extinse prin adăugarea unui material apocrif, dar nu toate manuscrisele conţin acelaşi volum de interpolări.” Filosoful iudeu alexandrin Aristobolus a susţinut (cca. 170 î.d.Hr.) că o traducere a Torei a fost făcută în timpul domniei lui Ptolemeu II Filadelful (285-247 î.d.Hr.). El adaugă că Demetrius din Phalerum – un mare erudit al epocii – s-a îngrijit de această traducere. Totuşi, noi ştim din alte surse că, imediat după urcarea lui pe tron, Ptolemeu II Filadelful l-a exilat pe Demetrius, aşa încât implicarea lui s-ar putea mărgini doar la pregătirile preliminare. Aristeas, un alt scriitor evreu, autor al Scrisorilor către Filocrates, pretinde că a fost de faţă când Demetrius a sugerat ca Tora să fie tradusă, iar Ptolemeu ar fi cerut de la marele preot din Ierusalim o copie corectă a Torei şi 72 de experţi care să o traducă. Multă vreme afirmaţiile lui Aristeas au fost privite cu neîncredere, deoarece se ştia că el a trăit între anii 170-100 î.d.Hr., adică la peste un secol distanţă de domnia lui Ptolemeu II Filadelful. Aşadar, nu putea fi de faţă la decizia acelui faraon elenist. Totuşi, astăzi, savanţii sunt de acord că Aristeas a vrut să transmită o tradiţie în modul cel mai credibil cu putinţă (pretinzând că este martor ocular). Respectiva tradiţie: că Tora a fost tradusă în timpul domniei lui Ptolemeu, că s-a cerut sprijinul marelui preot din Ierusalim şi că ar fi fost trimişi 72 de experţi, este considerată autentică. De la numărul experţilor traducători vine numele colecţiei: Septuaginta. Totuşi, se pare că acest nume a fost creat de scriitorii creştini: Sf.Augustin este primul care ni-l atestă, la sfârşitul sec. al IV-lea d.Hr. Iată câteva alte confirmări ale tradiţiei despre Septuaginta: Josephus Flavius îl reia pe Aristeas, iar Filon din Alexandria, din surse locale, plasează traducerea tot în vremea lui Ptolemeu al II-lea. Părinţii Bisericii i-au preluat fie pe Aristeas, fie pe Filon. În sec. al II-lea d.Hr., Iustin Martirul extinde iniţiativa lui Ptolemeu la întreg Vechiul Testament, dând astfel tuturor cărţilor traduse acelaşi gir ca şi Torei. Literatura rabinică, la rândul ei, susţine că traducerea Torei s-a făcut sub domnia lui Ptolemeu al II-lea. Talmudul babilonian, Megillah 9a susţine că au fost 72 de traducători. Nu este clar dacă iniţiativa faraonului Ptolemeu a vizat toată Biblia ebraică sau numai Tora. Oricum, opera de traducere a continuat secole la rând şi în centre diverse ale diasporei elenistice evreieşti. Iată comentariul lui Gooding (New Bible Dictionary, Inter-Varsity, 1962): „traducerea Pentateuhului a fost făcută în Alexandria în prima jumătate a sec. al III-lea î.d.Hr.; traducerea Ecleziastului probabil că a fost făcută de Acuila şi, dacă este aşa, datează din Palestina sec. al II-lea d.Hr. Unii teologi cred că este posibil ca Psalmii să fi fost traduşi prima dată în Palestina şi apoi duşi la Alexandria. Unii cred că părţi din Samuel şi Regi au fost traduse originar la Efes, iar unele cărţi apocrife au fost compuse în Antiohia”. Diversitatea aceasta şi perseverenţa în a traduce textele sacre trădează, probabil, o necesitate: mare parte din evreii alexandrini – şi nu numai ei – nu mai înţelegeau limba ebraică. Precum Părinţii Bisericii de mai târziu, ei vorbeau şi citeau greceşte. De aceea a fost nevoie în sinagogile lor de texte în limba greacă. Mai mult încă, versiunea lui Iustin Martirul, conform căreia Ptolemeu al II-lea ar fi organizat traducerea întregului canon, nu numai a Torei, ar putea avea un sâmbure de adevăr. Ne bazăm pe una din observaţiile lui Gooding (op.cit.): „Din remarcile făcute de nepotul lui Ben Sira în Prologul la traducerea cărţii bunicului său, traducerea «Legii şi a proorocilor şi a restului cărţilor», adică întregul Vechi Testament, se pare că a existat înainte de sfârşitul sec. al II-lea î.d.Hr. [...]”. Ea a existat oricum într-o perioadă când Secţiunile a doua şi a treia din canon, Profeţii şi Scrierile, nu erau încă riguros stabilite, adică anterior anului 165 î.d.Hr. Astfel, se poate aprecia că opera începută sub Ptolemeu al II-lea a continuat şi după moartea lui, timp de peste 100 de ani, cuprizând întreaga Biblie ebraică într-o primă versiune greacă pe care nu o mai avem.

Traducerile originale ale Septuagintei au fost revizuite, complet sau parţial, de mai multe ori.

Biblie cu simbol masonic 

1) Recenzia Kaige. Autorul ei a fost Ionatan ben Uzziel. Efectuată fie în Palestina, fie în Alexandria, aproape de începutul erei creştine. A avut drept scop redarea în limba greacă a textului ebraic ad litteram. Nu se cunoaşte conţinutul originar, dar s-au păstrat fragmente din mai multe cărţi.

2) Revizuirea lui Origen. Efectuată în jurul anului 245 d.Hr. Conţinea şase coloane paralele (de aici, numele Hexapala), aranjate astfel: a) textul ebraic; b) textul ebraic transliterat cu litere greceşti; c) traducerea lui Acuila (anul 128 d.Hr.); d) traducerea lui Symachus (sec. al II-lea – al III-lea d.Hr.); e) Septuaginta revizuită de Origen însuşi; f) traducerea Theodontion sau Quinta (sfârşitul sec. al II-lea d.Hr.). Cuprindea tot Vechiul Testament şi urmărea să observe unde Septuaginta are material inexistent în ebraică şi unde nu are materialul existent în ebraică.

3) Revizuirea lui Hesychius. Autorul ei a fost un Episcop din Egipt, care a murit în anul 311 d.Hr. Se cunosc prea puţine lucruri despre această revizuire.

4) Revizuirea lui Lucian. Efectuată de Lucian Martirul către sfârşitul sec. al III-lea d.Hr. Este celebră pentru că în unele cărţi, mai ales în Samuel, are pasaje care par să se bazeze pe un text ebraic de o calitate mai bună decât textul masoretic. Aceste pasaje au generat numeroase ipoteze şi controverse.

Voi completa cu un citat al lui Gooding (op.cit.): „Limba greacă a celor mai bune traduceri nu este greaca koine. În orice caz, ea abundă în ebraisme; şi nu este altceva decât o ebraică deghizată. Traducerile literale urmează textul ebraic atât de aproape, încât rezultatul ar fi fost în mare măsură de neînţeles pentru un grec care nu cunoştea limba ebraică. Traducerile mai idiomatice, cum este traducerea Pentateuhului, ar putea să comunice sensul ebraic destul de corect sau, în cazul Proverbelor, pot să fie o parafrazare liberă care include material şi idei ce nu au apărut deloc în ebraică.” Trebuie să subliniem faptul că experţii traducători au făcut eforturi aproape supraomeneşti pentru a reda cât mai fidel cuvântul lui Dumnezeu. Se spune că aproape un sfert din Cartea lui Iov lipseşte în Septuaginta deoarece traducătorii ar fi clacat, hotărând că nu vor afla niciodată echivalentul perfect. Greaca hibridă, ebraizată, caracteristică pentru Septuaginta este rezultatul bătăliilor eroice cu sensul pe care le-au purtat experţii.

Este curios ce gândeau evreii înşişi despre Septuaginta. Aristeas şi Filon din Alexandria au susţinut cu tărie canonicitatea traducerilor, vorbind despre inspiraţie divină. Din punct de vedere istoric, comunităţile din Palestina şi din Alexandria au făcut însă eforturi constante pentru a îmbunătăţi aceste traduceri. Este clar că sursa Septuagintei diferă faţă de sursa textului masoretic, iar manuscrisele de la Marea Moartă au arătat că, în majoritatea dezacordurilor, textul corect este cel al Septuagintei. Cele mai mari diferenţe de text apar în Cartea lui Iov (mai scurtă în traducerea greacă, însă, aici, precum am arătat deja, pare să fie un abandon al traducătorilor), în cartea lui Ieremia (cu o optime mai scurtă decât la masoreţi şi cu o altă ordine a conţinutului, găsind sprijin în manuscrisul ebraic 4QJer.b de la Qumran), în ultimele şase capitole din Ieşirea şi în părţi din Samuel şi Regi. Tradiţia talmudică reflectă două atitudini faţă de Septuaginta. Până la apariţia creştinismului, constatăm o atitudine favorabilă. Apoi, după ce Părinţii Bisericii au folosit în controversele lor cu evreii traducerile greceşti, iudaismul a repudiat această operă şi s-au creat versiuni noi, cosmetizate.

Canonul. Cuvântul canon, ca atare, vine din limba greacă, unde înseamnă „trestie”. Datorită largii utilizări a trestiei la măsurători şi trasări exacte, termenul s-a extins semantic, căpătând înţelesul de „regulă”. El este folosit în literatura creştină începând cu sec. al IV-lea d.Hr. pentru a desemna o listă autoritară de cărţi biblice. Ei bine, orice astfel de listă autoritară are propria sa istorie, adeseori dramatică. Canonul ebraic nu face excepţie.

O problemă foarte interesantă care se ridică, referitoare la canonul ebraic, este existenţa unor documente canonice înaintea redactării textelor biblice. Cap.24 din Ieşirea se referă la un astfel de text pe care îl transcrisese anterior, în Cap.20-23. R. T. Beckwith (op.cit.) face o trecere în revistă a acestor nuclee canonice timpurii: „Cartea Genezei include [...] documente mai vechi (Geneza 5;1). Cartea Numerii include o parte dintr-o colecţie antică de poeme (Numerii 21;14-30), iar cea mai mare parte a cărţii Deuteronomului a fost aşezată alături de chivotul legământului încă în timpul vieţii lui Moise (Deuteronom 31;24-26), mai înainte să fie adăugată relatarea morţii lui Moise”. Iar mai încolo, el continuă: „Cartea lui Iosua include în ultimul capitol (versetele 1-25) legământul care a fost scris originar de Iosua însuşi (precum ni se spune în versetul 26). Cartea lui Samuel include documentul despre organizarea regatului (1Samuel/1Regi 8;11-18) scris originar de Samuel (1Samuel 10;25). Amândouă aceste documente au fost canonice de la bun început, primul fiind scris în însăşi cartea Legii din sanctuarul de la Sichem, iar al doilea a fost pus înaintea Domnului la Miţpa. Există indicii de extindere a cărţilor Psalmi şi Proverbe în Ps.72;20 [Sfârşitul rugăciunilor lui David, fiul lui Iesei – versetul acesta lipseşte din versiunile ortodoxe, care traduc psalmii după Septuaginta – n.n.] şi în Proverbe 25;1 [Şi acestea sunt pildele lui Solomon pe care le-au adunat oamenii lui Iezechia, regele lui Iuda].” Să ne gândim la acel verset, Prov.25;1 – oamenii regelui Iezechia adună într-o carte pildele lui Solomon, rostite şi scrise cu peste 200 de ani mai înainte. Fenomenul nu este deloc singular în istoria lui Israel. Unele texte canonice arhaice au fost incluse în cărţile biblice redactate mai târziu. Alte texte arhaice constituie surse pentru cărţi ori Secţiuni. Iată, de pildă, cazul Torei. La începutul sec. al XVIII-lea, în 1711, Witter remarcă existenţa a două surse documentare în prima parte a Torei, folosind drept criteriu numele divine Iahve şi Elohim. În 1753, Astruc reia şi amplifică teoria aceasta. Sursa iahvistă este codificată prin litera I. Studii ulterioare, de la cele ale lui Eichhorn (1780) până la cercetarea lui Hupfeld (1853) au distins existenţa a două surse separate şi în documentul elohimic din Geneză. Ele sunt codificate prin literele P şi E. La acestea toate se mai adaugă şi aşa-numita sursă deuteronomică (notată prin D). În cazul Torei, sursele originare s-au topit în textul canonic într-un mod greu de reconstituit. Alteori, însă, putem observa calitatea procesului de redactare. Iată un exemplu: cărţile Iosua, Judecători, Samuel şi Regi conţin material vechi, contemporan cu evenimentele relatate. Forma lor actuală, însă, provine dintr-o operaţie de compilare realizată, sub influenţa reformei lui Iosia, până în jurul anului 526 î.d.Hr. Autorul compilaţiei a lăsat o amprentă caracteristică asupra întregului material scris de el. Ce trebuie să reţinem, deci? Mai întâi, că au existat texte canonice foarte vechi, pe care Biblia ebraică le-a preluat ca atare, conservându-le. Apoi, există surse şi redactări ale cărţilor biblice, toate vorbind despre o istorie îndelungată a canonului ebraic. Această istorie nu-i lesne de reconstituit şi a generat numeroase dispute şi controverse. La ora actuală, există două teorii principale.

Prima teorie susţine că modul de grupare a textelor în Secţiuni reflectă dezvoltarea treptată a canonului Vechiului Testament. Secţiunea Profeţilor ar fi fost încheiată prin sec. al III-lea î.d.Hr., când încă nu fuseseră redactate cărţile Cronicilor ori cea a lui Daniel. Aşa s-ar explica de ce Daniel nu a fost inclus printre Profeţi, ci abia în Secţiunea a treia, Scrierile. Această a treia Secţiune ar fi fost încheiată la sinodul evreiesc de la Jamnia/Jabneh, în anul 90 d.Hr. Astfel, Biserica creştină ar fi preluat canonul evreiesc neterminat, prin Septuaginta. Evreii de limbă greacă din Alexandria, care foloseau curent Septuaginta, adoptaseră un canon mai amplu, incluzând unele cărţi apocrife şi având alt mod de grupare a Secţiunilor doi şi trei. (Cărţile apocrife care provin din Septuaginta sunt în număr de 14, iar Biserica primului mileniu le-a declarat „bune de citit”, dar nu inspirate. Ele sunt tipărite la sfârşitul Vechiului Testament.)

A doua teorie încearcă să combată ideea unui canon apărut treptat, ca proces istoric. Efortul constă mai ales în a demonstra că Secţiunea doi (Profeţii) nu s-a canonizat înaintea Secţiunii a treia (Scrierile), ci ambele au fost delimitate de către Iuda Macabeul în anul 165 î.d.Hr. Totuşi, noi nu am putut găsi niciun argument puternic în favoarea acestei teorii. Iată, de pildă: în 2Macabei 2;13 ni se transmite tradiţia ebraică privind biblioteca lui Neemia. Ea susţine că proorocul ar fi adunat laolaltă cărţile despre regi şi despre prooroci şi ale lui David şi scrisorile regilor despre daruri sacre. Fiind vorba despre o colecţie mixtă, ar rezulta că textele Profeţilor ar fi fost amestecate cu ale Scrierilor, deci Profeţii nu ar fi fost delimitaţi canonic înaintea Scrierilor. O privire mai atentă ne arată, însă, că expresia tradusă prin „scrisorile regilor despre daruri sacre” înseamnă, de fapt: „cărţile cele trimise de regii perşi pentru dări”. Aşadar, biblioteca lui Neemia era alcătuită nu numai pe baza criteriului canonicităţii, ci ea avea în vedere şi importanţa documentară a unor scrieri pentru Israel. Mai mult încă, prologul la traducerea greacă a Ecleziastului, redactat în sec. al II-lea î.d.Hr., se referă la cele trei Secţiuni ale canonului veterotestamentar în acest chip: pe primele două le numeşte cu titlul lor obişnuit (Legea şi Profeţii), dar celei de-a treia nu-i dă nici un nume aparte („celelalte cărţi strămoşeşti”; „restul cărţilor”). Este clar, astfel, că a treia Secţiune vine în canon mai recent şi că, la data prologului, ea nu era formată în versiune definitivă. Cu vreo 150 de ani mai târziu, această a treia Secţiune se numea Psalmii, probabil după cartea ei cea mai prestigioasă. Iisus se referă la ea în Luca 24;24 tocmai cu titlul Psalmii.

Fragmente din manuscrisele de la Marea Moarta

Fragmente din manuscrisele de la Marea Moarta

Într-adevăr, teoria formării canonului ebraic în etape istorice diferite – mai întâi Tora, apoi Profeţii şi la sfârşit Scrierile – pare cea mai plauzibilă. Totuşi, nu există dovezi hotărâtoare în favoarea ei. Prin urmare, o voi consemna doar ca pe cea mai bună ipoteză de lucru. De altminteri, istoria canonului ebraic este de multe ori viforoasă. Iată ce afirmă Beckwith (op.cit.): „[...] începând cu sec. al II-lea î.d.Hr., o serie de lucrări pseudonime, având de obicei caracter apocaliptic, au revendicat statut de scrieri inspirate şi au găsit acceptare în anumite cercuri. În literatura rabinică se relatează că în primele câteva secole ale erei creştine anumiţi învăţaţi au disputat, pe baza dovezilor interne, canonicitatea a cinci cărţi din Vechiul Testament (Ezechiel, Proverbele, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul, Estera).” Situaţia cea mai solidă o are Pentateuhul, adică Tora, despre care ştim că era considerat canonic încă din sec. al V-lea î.d.Hr., pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea savanţilor cred că putem împinge canonicitatea Torei mult mai devreme, însă nu avem dovezi certe. Cât priveşte celelalte două Secţiuni – aici, după cum am arătat, intrăm în domeniul ipotezelor şi al controverselor. Totuşi, eu consider că se poate susţine cu multă siguranţă faptul că Profeţii au precedat canonic Scrierile, deşi multe cărţi din cadrul Scrierilor (precum Psalmii) erau considerate canonice înainte de gruparea întregii Secţiuni. Probabil că pe lângă ele roiau şi alte lucrări, cu caracter apocrif şi apocaliptic, pe care unele comunităţi le-au acceptat, iar altele nu. Curăţirea de acest balast apocrif a întârziat proclamarea canonicităţii celei de-a treia Secţiuni. Abia în Talmudul babilonian (Baba Bathra 14b-15a) avem consemnată ordinea tradiţională a cărţilor din canonul evreiesc definitiv. Totuşi, în vremea lui Iisus, cele trei Secţiuni erau bine diferenţiate şi foarte probabil era stabilit numărul de cărţi: 24. Unii cercetători cred că tocmai la acest număr trimite Apocalipsa 4;4: „Şi 24 de scaune înconjurau tronul şi pe scaune 24 de bătrâni şedeau, îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur.” Precum foarte bine precizează Beckwith (op.cit.): „Canonicitatea poate fi atestată în mod individual pentru aproape toate cărţile, pe baza unor scrieri din sec. I d.Hr. sau mai vechi. Lucrul acesta este adevărat chiar şi cu privire la patru dintre cele cinci cărţi controversate de unii rabini: numai Cântarea Cântărilor, poate datorită faptului că este scurtă, rămâne fără o atestare individuală.”

Francmasoneria şi canonul ebraic. Actualul fundament sacru al Francmasoneriei se află în Biblia ebraică, mai precis în cartea 1Regi/3Regi, capitolele 5-8. Aceste capitole descriu zidirea, alcătuirea şi sfinţirea Templului lui Solomon. 1Regi/3Regi 7;13-45 relatează despre sosirea meşterului Hiram şi despre lucrările pe care el le-a executat: Şi a trimis regele Solomon şi a luat pe meşterul Khiram din Tir./ Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Naftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Khiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă. Şi a venit la regele Solomon şi a făcut tot felul de lucruri. (1Regi/3Regi 7;13-14). Am transcris dinadins numele celebrului meşter exact aşa cum apare în textul ebraic. Acest nume, Khiram, e fenician şi ar putea fi pus în relaţie cu ebraicul Ahiram (Numerii 26;38), care înseamnă „fratele meu este [zeul] înălţat”. Probabil că această relaţie a fost în mintea Sf. Ieronim, traducătorul Vulgatei (Biblia latină), deoarece el a trecut pretutindeni Hiram, iar transcrierea lui s-a impus în legenda masonică. În fine, versetele 1Regi/3Regi 7;15-22 descriu turnarea coloanelor Jakin şi Boaz (elemente esenţiale în alcătuirea lojii masonice); versetele 23-26 descriu turnarea mării de aramă, versetele 27-37 descriu facerea celor zece postamente de aramă; versetele 38-39 descriu facerea celor zece lighene de aramă, iar versetul 40 vorbeşte despre căldări, lopeţi şi cupe de aramă. Restul versetelor afectate lui Hiram în capitolul 7 îi reiau şi îi rezumă activitatea. Acelaşi meşter arhetipal pentru masonii de azi apare în cartea 2Cronici/2Paralipomena care relatează în capitolele 2-7 aceleaşi zidire, alcătuire şi sfinţire a Templului lui Solomon. 2Cronici/2Paralipomena este, însă, un text mult mai interesant decât pare. Mai întâi, în versetele 2;17-18, conţine o precizare esenţială pentru legenda masonică: tăietorii de piatră şi supraveghetorii erau străini (geiriim), nu evrei. Apoi, propune imaginea unui Hiram policalificat, mai apropiat de tradiţia masonică, însă provoacă oarecare controverse privind biografia şi numele. În 2Cronici/2Paralipomena 2;13-14 personajul se numeşte Khuram-Abi, iar mama lui e din tribul lui Dan. Mai departe, în versetul 4;16, meşterul e numit Khuram Abiv. Trebuie precizat că, din punct de vedere lexical, Khuram nu e totuna cu Khiram, iar Abi nu e totuna cu Abiv (vezi termenul). Khuram poate fi pus, de pildă, în legătură cu ebraicul khur, substanţă albă. Abi (sau Avi) se traduce prin „al tatălui său”, în schimb Abiv (sau Aviv) nu mai înseamnă nimic. Septuaginta a eliminat acest ultim cuvânt din text. Vulgata îl traduce prin „pater eius”, în stilul lui Abi; iar Luther l-a declarat nume propriu şi l-a transcris ca atare. Masoneria va urma soluţia lui Luther, deşi atitudinea Septuagintei este, probabil, cea corectă aici.

Biblia ebraică nu a oferit Francmasoneriei numai arhetipul Templului lui Solomon şi figura lui Hiram, ca Mare Meşter arhetipal. De fapt, această ultimă figură este tardivă, introdusă abia pe la 1725. Masoneria avusese însă şi înainte legături veterotestamentare, bine atestate în Constituţiile Gotice şi în cronograful aferent Constituţiei lui Anderson de la 1723. Este vorba mai ales despre legendele privind ştiinţa antediluviană, Noe şi turnul Babel. De altminteri, se poate afirma că în perioada operativă principala carte a Vechiului Testament care i-a interesat pe masoni este Geneza. Ulterior, precum se poate lesne observa, rădăcinile veterotestamentare ale Francmasoneriei s-au întărit. Astăzi, Francmasoneria albastră (desemnează primele trei grade) este în întregime veterotestamentară, chiar şi în parole sau în cuvinte de trecere. Riturile, la rândul lor, s-au impregnat puternic de naraţiunile şi zelul Bibliei ebraice. În cazul multor rituri, precum R:.S:.A:.A:. ori Ritul Francez, se poate observa o renunţare la tradiţia creştină în favoarea canonului ebraic.

Canonul creştin. A venit vremea să ne ocupăm despre ultima etapă a canonului biblic: formarea Scripturii creştine. Vom pătrunde acum în lumea fascinantă a Bisericii primare, unde lucrau oameni cu o forţă spirituală ieşită din comun. Pentru a înţelege anvergura acestei forţe, trebuie să ne reamintim că un nucleu format din câteva zeci de evrei au transformat lumea în interval de un secol. Învăţătorul lor, un anume Yeşu din Nazaret, pe Care creştinii Îl numesc Iisus Hristos, fusese ucis prin răstignire – cea mai infamantă condamnare în imperiul roman. El pierise înainte de a redacta vreo scriere anume şi – mai mult decât atât – se raportase totdeauna la canonul ebraic, pe care susţinea că îl împlineşte desăvârşit.

Primul canon creştin.Într-adevăr, Iisus n-a cerut nicăieri redactarea vreunei alte Scripturi. Deşi El Însuşi cunoştea scrisul, deşi avea ucenici – precum Levi Matei – care ştiau bine să scrie, El S-a limitat la o propovăduire orală, explicând şi aprofundând revelaţia Vechiului Testament. Contemporanii Săi au avut impresia că asistă la o revoluţie religioasă, iar clerul evreiesc a crezut că revoluţia merge până la blasfemie, deoarece nimeni nu mai interpretase aşa cuvântul lui Dumnezeu: Că îi învăţa pe ei ca Unul Care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor (Matei 7;29). „A hulit!” – strigă arhiereul evreu în Sinedriu – „Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui” (Matei 28;65). Ce înseamnă, în acest caz, hula? Este, de fapt, o expresie a înţelegerii omeneşti, strigată de un om. Judecata lui Hristos s-a făcut, ca şi propovăduirea Lui, pe baza mărturisirilor orale, singurul text scris fiind cel al Vechiului Testament. Aşadar, Biblia ebraică a fost temeiul propovăduirii lui Iisus; şi tot Biblia ebraică a fost temeiul condamnării lui Iisus. Această acceptare clară a Bibliei ebraice de către Iisus Hristos este hotărâtoare pentru primele două generaţii creştine. Apostolii şi ucenicii lor vor considera Vechiul Testament drept singura Sfântă Scriptură. Precum bine observă părintele prof. dr. Vasile Mihoc (Introducere în studiul Noului Testament, Sibiu, Teofania, vol.I, 2001): „Biblia primilor creştini, moştenită din iudaism, era Vechiul Testament. Utilizarea scrierilor sfinte ale Vechiului Testament era extrem de frecventă în cateheza creştină. Timp de încă un veac de la Înălţarea Domnului, aceasta era o situaţie caracteristică propovăduirii creştine în general. Aceste Scripturi erau citite în biserici şi nu se punea deocamdată problema plasării alături de ele a unor cărţi cărora să li se atribuie aceeaşi autoritate şi cinstire”.

Câteva premize. Un erudit din secolul trecut, J. N. Birdsall (New Bible Dictionary, Inter-Varsity, 1962), afirmă: „Biserica folosea deja în închinăciunea sa unele tradiţii proprii: la Cina Domnului era «vestită» moartea Domnului (1Corinteni 11;26: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni”) probabil prin vorbe (cea mai veche naraţiune a Patimilor) şi prin simbolurile Cinei. Naraţiunea Cinei Domnului se consideră că provine «de la Domnul», fiind o tradiţie păstrată cu grijă [...]. În principal este vorba de material oral, dar – aşa cum a arătat criticismul formei – această expresie nu este menită nicidecum să sugereze imprecizia schiţei sau a conţinutului. Prin urmare, în acest material, fie că este oral, fie că este scris, vedem încă din primele stadii că Biserica a păstrat cu grijă tradiţiile sale despre Patimile, Învierea, viaţa (cf. Fapte 10;36-40) şi învăţăturile lui Iisus”. Observaţia lui Birdsall este foarte importantă, căci ea arată că, deşi n-a existat în Biserica primară intenţia scrierii unai alte Sfinte Scripturi, anumite gesturi, cuvinte şi evenimente din viaţa lui Iisus erau permanent pomenite. Levi Matei, de pildă, a simţit nevoia să redacteze încă de timpuriu o serie de ziceri ale lui Hristos, păstrându-le într-o antologie ce a precedat scrierea Evangheliei care i se datorează. Din pricina acestei iniţiative a lui Matei ni s-a păstrat până astăzi versiunea completă a cuvântării de pe muntele Carantaniei. Opinia noastră e, însă, că Iisus Hristos Însuşi a decis constituirea Noului Testament – şi acesta este unul din marile motive pentru care a convertit spectaculos un fariseu zelos şi extrem de inteligent, un persecutor al creştinilor, pe Şaul din Tars.

Contribuţia paulină. După cum bine ştim, pe drumul Damascului Şaul din Tars se întâlneşte miraculos cu Iisus şi se converteşte subit. În urma transformării sale spirituale, el dobândeşte convingerea fermă că învăţătura lui Hristos reprezintă un alt nivel al revelaţiei faţă de Vechiul Testament. Deşi Epistolele pe care le redactează după ce îşi schimbă numele în Paul (adică: „neînsemnatul, cel mic”) vizează situaţii apropiate, probleme de moment ale Bisericii, el are conştiinţa clară că este inspirat de Duhul Sfânt. El ne-a lăsat cuvântul theopneustos (în 2Timotei 3;16), care înseamnă „insuflat de Dumnezeu”: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate. Şi acum, vă rugăm să observaţi următoarele: dacă Paul/Pavel scria cu conştiinţa că este o voce a Duhului Sfânt, iar pe de altă parte numeşte theopneustos Sfânta Scriptură, atunci e limpede că în subtext el avea conştiinţa faptului că redactează texte ale Sfintei Scripturi. Deşi n-a afirmat-o niciodată, Pavel începe să scrie deliberat Noul Testament.

Criteriile de constituire ale canonului creştin. Trebuie să înţelegem că, spre deosebire de canonul ebraic, constituit pe parcursul unui mileniu, cel creştin s-a redactat pe parcursul unui secol. Varianta optimistă susţine că toate cărţile Noului Testament ar fi fost redactate între anii 44-98 d.Hr. Anul 44 este astăzi deplin plauzibil pentru alcătuirea Evangheliei după Matei; în schimb, anul 98 – probabilă dată a Apocalipsei – nu e cert. Apocalipsa s-ar putea să aparţină sec. al II-lea d.Hr. şi ezit să afirm că autorul ei ar fi Apostolul Ioan. Apartenenţa apostolică era fundamentală pentru admiterea în canon şi, de aceea, în sec. al III-lea, când Apocalipsa a fost cooptată, s-a apreciat că Ioan, pomenit în versetul 1;1, ar fi Sf. Apostol Ioan. Nu e singurul text novotestamentar care a suferit o înnobilare auctorială. Cazul celebru e al Epistolei către evrei, scrisă în mod clar de un alexandrin şi pusă ulterior pe seama Sf. Apostol Pavel. Iată cât de mare era presiunea criteriilor de admitere în canonul creştin.

Sper că v-aţi dat seama că întâiul criteriu este apostolicitatea. Mă refer la necesitatea ca autorul textului

Apostolul Matei

Apostolul Matei

în cauză să fi fost fie Apostol, fie „bărbat apostolic”. Acesta era un criteriu indispensabil, o condiţie sine qua non. Din cele 27 de cărţi care constituie astăzi Noul Testament, 22 sunt nemijlocit apostolice, provenind de la Matei, Ioan, Petru şi Pavel. Celelalte cinci cărţi aparţin unor „bărbaţi apostolici”, adică ucenici ai Apostolilor sau rudelor Domnului: Marcu, Luca, Iacov şi Iuda. În Evangheliile scrise de ei, Marcu şi Luca redau cu fidelitate predica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ai căror ucenici au fost. Marcu era translatorul lui Petru în Roma; el traducea în greaca vulgară koine pe care însă nu o vorbea prea bine, astfel că textul lui este – numai din punct de vedere literar! – cel mai rudimentar. Îl cunoscuse însă pe Hristos, căci se aflase printre ucenicii Lui în grădina Ghetsimani, în momentul arestării. Luca, singurul scriitor novotestamentar ne-evreu, a fost un medic greco-sirian, convertit de timpuriu. El nu L-a cunoscut pe Hristos în carne şi oase, dar a compensat această lipsă printr-o cercetare aproape exhaustivă a tuturor izvoarelor primare. Pentru informaţiile pe care le dă, Luca este considerat astăzi drept unul dintre cei mai valoroşi istorici ai perioadei respective. În ce priveşte Epistolele rudelor Domnului, Iacov şi Iuda, ele au fost de la început investite cu autoritate apostolică în biserică, deşi, veţi observa, nu s-au aflat permanent în canon. Luther a contestat vehement Epistola lui Iacov, pe care a numit-o „o epistolă de paie”, deoarece îi contrazicea convingerile. Totuşi, nici el n-a avut curajul să o scoată din canon.

Al doilea criteriu de admitere în canonul Noului Testament este practic simultan cu primul, ierarhizarea lor fiind necesară doar pentru uşurinţa expunerii. L-am putea numi inspiraţia sacră, theopneustos. Părintele profesor dr. Vasile Mihoc (op.cit.) scrie: „Autorii scrierilor neotestamentare sunt organe mijlocitoare ale revelaţiei divine făcută oamenilor prin Dumnezeu-Fiul. Întreaga lor activitate a fost marcată de inspiraţia Dumnezeiască, fiindcă se baza în principal pe mandatul primit de la Mântuitorul de a vesti Evanghelia Sa la toate neamurile şi era însufleţită de darul Duhului Sfânt primit la praznicul Cincizecimii”. Precum am arătat mai înainte, scriitorul novotestamentar conştient de relaţia sa cu Duhul Sfânt este Sfântul Apostol Pavel. Iată câteva mărturii: În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi (2Corinteni 5;20); Prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor cum s-a descoperit acum Sfinţilor Săi Apostoli şi prooroci, prin Duhul (Efeseni 3;3-5) şi, în sfârşit: Iar nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (1Corinteni 2;10).

Să recapitulăm: canonul creştin s-a constituit fără a fi fost prezis de cineva, mai ales din nevoia unor ucenici de a consemna biografia lui Iisus Hristos, din Epistolele scrise datorită unor necesităţi de moment ale Bisericii şi din convingerea Sfântului Apostol Pavel că revelaţia pe care a primit-o pe drumul Damascului reprezintă un alt nivel faţă de revelaţia Vechiului Testament. Criteriile de admitere în canonul creştin sunt apostolicitatea scrierilor şi inspiraţia sacră. Aceste criterii au fost avute în vedere chiar de primii scriitori creştini din a treia generaţie, deşi unii nu le-au exprimat ca atare.

Sursele canonului creştin. Vom discuta, de acum înainte, etapele istorice ale constituirii Noului Testament, un proces la fel de viforos ca şi constituirea canonului ebraic. În acest scop, e necesar să descriu conţinutul actual al canonului creştin: el are 27 de cărţi, structurate în patru categorii: a) cele patru Evanghelii; b) Faptele Apostolilor; c) 21 de Epistole scrise de Apostoli şi „bărbaţi apostolici” (14 Epistole ale lui Pavel, 3 Epistole ale lui Ioan, 2 ale lui Petru şi câte una a lui Iacov şi Iuda, ultimii doi, fraţi ai lui Iisus); d) Apocalipsa.

Prima antologie coerentă de scrieri creştine care a avut pentru Biserică o importanţă aproape egală cu Vechiul Testament este aşa-zisul Corpus Paulinum, o colecţie a scrisorilor Sfântului Apostol Pavel. Corpus Paulinum a cuprins la început 10 Epistole (fără „Evrei” şi fără Epistolele zise catolice), apoi 13 Epistole (toate textele pauline, mai puţin Epistola către evrei). Savanţii sunt de acord azi cu teoria lui E. J. Goodspeed, potrivit căreia această întocmire a fost un act unic petrecut la o dată bine definită (probabil în jurul anilor 80-85 d.Hr.). Birdsall (op.cit.) constată: „Colecţia de Epistole s-a bucurat de la bun început de un statut înalt de literatură creştină autoritară. Impactul ei asupra Bisericii de la sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea este clar dacă examinăm doctrina, limbajul şi forma literară a scrierilor din acea perioadă. Nu există nici o dovadă corespunzătoare pentru formarea unor colecţii de scrieri nepauline la o dată atât de timpurie [...]”. Epistolele pauline au dat conştiinţă de sine scrierilor Noului Testament, prin efortul de rupere faţă de canonul ebraic. Paul a luptat cu toată puterea pentru a rupe creştinismul de sub ascultarea Torei. El a făcut acest lucru chiar împotriva unor stâlpi ai Bisericii primare, precum Iacov, ruda Domnului. Iacov, primul Episcop al Ierusalimului, întronizat chiar de Iisus Hristos, un evreu extrem de devotat care-L condamnase pe Mântuitorul la fel cum L-a condamnat Sanhedrinul, s-a convertit şi el spectaculos după Înviere, când Iisus, fratele Său, i S-a arătat şi i-a vorbit. Biserica evită astăzi să-l pomenească insistent pe Iacov, deoarece el a pierdut bătălia dogmatică dusă cu Pavel. Pomenirea lui se face în 23 octombrie, dar în calendarul ortodox român nu beneficiază nici măcar de o cruce neagră, fiind astfel considerat inferior Voievodului Ştefan cel Mare. Iacov, ruda Domnului, era adeptul unui creştinism dominat de evrei şi de Tora. Pentru el, creştinismul fără evrei nu avea nici un sens. El se conforma, aşadar, celebrelor cuvinte ale lui Iisus: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15;24). Iacov a fost martirizat în Ierusalim, în anul 61 d.Hr., la instigarea marelui preot al perioadei care era un anticreştin violent. Până la martirizarea lui, Epistolele pauline nu erau primite cu mare entuziasm în Ierusalim. După martirizarea lui, Biserica nu a mai avut nici un erou pentru evrei, iar viziunea lui Pavel a dobândit o spectaculoasă preponderenţă. Efectul s-a putut contabiliza în creşterea aproape geometrică a convertirii printre Neamuri (populaţii ne-evreieşti), concomitent cu scăderea dramatică a convertiţilor evrei. Al treilea Papă al Romei era deja ne-evreu, ceea ce presupune că numărul convertiţilor evrei devenise, practic, nesemnificativ. Astfel, dintr-un anume punct de vedere, Paul a salvat iudaismul, transformând creştinismul într-o religie a Neamurilor. Această operaţiune se vede şi scripturistic, prin faptul constituirii antologiei Corpus Paulinum, în vreme ce Evanghelia aramaică a lui Matei a fost pierdută. De ce a fost pierdută? Deoarece, după traducerea ei în limba greacă, nu a mai fost recopiată. Vorbim despre lucruri care fie ne bucură, fie ne întristează. Ne bucurăm pentru grija cu care a fost constituit Corpus Paulinum, ne întristăm pentru lipsa de grijă care a dus la pierderea versiunii originare a Evangheliei după Matei. Dar pomenirea Evangheliei după Matei ne conduce, firesc, la cea de-a doua sursă a canonului creştin. A doua sursă a canonului creştin sunt Evangheliile. De altminteri, deşi nu există nici un indiciu al constituirii în primul secol al vreunei antologii de Evanghelii – precum a fost Corpus Paulinum pentru Epistolele lui Pavel – este evident că Evangheliile, pe măsura redactării lor, au fost considerate literatură autoritară. Aşadar, nu ştiu dacă putem discuta despre prima sau a doua sursă altfel decât printr-o clasificare convenţională, mai degrabă de natură cronologică. Corpus Paulinum vine înaintea Evangheliilor deoarece a fost alcătuit înainte şi a circulat ca atare, în toată Biserica.

Istoria Evangheliilor e demnă de menţionat. Prima este Evanghelia după Matei, mai întâi redactată în aramaică pentru Biserica din Ierusalim. Distrugerea Ierusalimului, în anul 70 d.Hr., nu a ucis doar Biserica de acolo, ci a trecut în nefiinţă şi pergamentele versiunii aramaice a lui Matei. A rămas, însă, versiunea greacă, tradusă tot în Ierusalim, în greaca koine. Faptul că Evanghelia după Matei a fost tradusă în greacă înainte de a fi pierdută poate să însemne două lucruri: a) printre evreii creştinaţi din Ierusalim deveniseră importanţi aşa-zişii „elenişti”, adică evreii Septuagintei, vorbitori de limbă greacă; b) Evanghelia după Matei, deşi ostilă Neamurilor, era deja cunoscută printre Neamuri, care au acceptat traducerea ei în greacă. După Evanghelia lui Matei au fost redactate Evangheliile după Marcu şi după Luca (în ordinea menţionării). Acestea trei se numesc Evanghelii sinoptice, deoarece au multe pasaje comune. Existenţa unor pasaje comune vine mai ales de la autoritatea scrierilor pre-evanghelice redactate de Levi Matei, când el s-a hotărât, ca un bun evreu ce era, să consemneze în scris evenimentele extraordinare la care a fost martor, precum şi extraordinarele învăţături ale stăpânului său, Iisus Hristos. A patra Evanghelie, însă, cea a lui Ioan, are o altă istorie. Papias ne spune că Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, nu era întrutotul mulţumit cu relatările Evangheliilor sinoptice. Aşadar, el a scris o completare la acele Evanghelii, de dimensiuni mari, neuitând să precizeze că, dacă ar fi încercat o relatare exhaustivă, ar fi trebuit să scrie mai multe cărţi decât există în toată lumea.

Evangheliile nu sunt scrieri istorice, ci sunt biografii sacre. Nici un Evanghelist nu e preocupat cu precizarea anului, a lunii ori a zilei. Cea mai puţin „istorică” este tocmai Evanghelia după Ioan, care pur şi simplu antologhează fapte omise în Evangheliile sinoptice, dar fără un criteriu cronologic clar. Faptul că toate Evangheliile se sfârşesc cu răstignirea, Învierea şi (în cazul lui Marcu şi Luca) Înălţarea nu e un indiciu de istoricitate profană, ci rezultatul istoriei sacre care, în acele cazuri, a urmat cronologia profană. Probabil că în omenire nu există lucrări mai analizate decât cele patru Evanghelii. Putem scrie o istorie a mentalităţii umane urmărind tratamentul pe care fiecare epocă l-a aplicat Evangheliilor. Evul Mediu creştin le accepta necondiţionat, ad litteram; Renaşterea le citea ca pe nişte cărţi de studiat şi le transforma în opere de artă; Iluminismul s-a ocupat cu ridiculizarea lor; Romantismul – rebel prin naştere – Îl iubea pe Iisus mai ales pentru că a murit pe cruce, singur şi împotriva tuturor; Avangarda de toate culorile L-a văzut mai ales în momentul trădării şi L-a înscris în celebrul dodecaedru al lui Dali; Teologia L-a transformat în dogmă, probabil pentru că nu L-a înţeles niciodată. În zilele noastre, conform mentalităţii noastre, se încearcă acreditarea ideii că Iisus ar fi avut o aventură cu Maria Magdalena sau, dimpotrivă, că ar fi fost un homosexual.. Dintre toate epocile istorice, se vede că a noastră e cea mai interesată de chestiuni sexuale. Suntem primii care L-am declarat pe Iisus homosexual. În Israel, pe vremea lui Hristos, ca şi astăzi, nici un homosexual nu avea dreptul să vorbească în sinagogă ori să aspire la demnitatea de rabi. Sanhedrinul care L-a condamnat pe Iisus n-a pomenit nimic despre homosexualitate, deşi o asemenea acuzaţie ar fi distrus toată autoritatea acelui „eretic” (după părerea lor) învăţător. În istoria bimilenară a acuzaţiilor vii, virulente şi false lansate împotriva lui Iisus Hristos, lumea noastră a scris şi ea un capitol.

Părinţii apostolici. Epoca Părinţilor apostolici se întinde, convenţional, de la martirizarea majorităţii Apostolilor până în jurul anului 150 d.Hr. În această perioadă nu există un canon al Noului Testament.

Clement Romanul. Din punct de vedere al constituirii canonului, cea mai importantă lucrare a lui Clement Romanul este Epistola întâia către corinteni, redactată pe la 90-95 d.Hr. Textul acesteia cuprinde referiri clare la Matei, Evrei (pentru uşurinţă, textele sunt citate cu abrevierile lor uzuale; astfel, Evrei înseamnă Epistola către evrei a Sf. Apostol Pavel), 1Corinteni şi Romani. Citatele sunt introduse prin „Scriptura zice” sau „iar altă Scriptură zice”, ceea ce denotă faptul că autorul le considera autoritare. Citatele din Evanghelia după Matei nu sunt, totuşi, identice cu forma actuală a textului matein (cazul nu e singular: numeroase citate folosite de Părinţii apostolici reproduc versiuni care fie s-au pierdut, fie au fost eliminate în procesul canonizării). Clement Romanul nu cunoştea Evanghelia după Ioan.

Ignaţiu al Antiohiei. El aşează Evanghelia şi scrierile Apostolilor alături de Lege şi Prooroci. S-ar putea ca sursa lui evanghelică să fi fost Matei. Deşi tradiţia susţine că era ucenic al Sf. Apostol Ioan, nu există indicii că ar fi cunoscut Evanghelia după Ioan.

Policarp al Smirnei. În Epistola către filipeni, el citează din 1Petru şi 1Ioan. Părintele prof. dr. V.Mihoc (op.cit.) adaugă: „De asemenea, dovedeşte că are cunoştinţe despre Evangheliile după Matei şi Luca, 1 şi 2Corinteni, Romani, Galateni, Efeseni, 1 şi 2Timotei, Coloseni, Evrei. Este foarte probabil să fi cunoscut şi Evanghelia după Ioan”.

Policarp şi Ignaţiu au fost contemporani.

Papias, Episcop de Hierapolis (ucenic al Sf. Apostol Ioan şi prieten cu Policarp). În ampla sa lucrare Explicarea cuvintelor Domnului (5 cărţi) el probează că are cunoştinţă de Evangheliile după Matei şi Marcu, poate şi de Evanghelia după Ioan, Faptele Apostolilor şi Epistolele catolice/soborniceşti. Totuşi, cum observă Birdsall (op.cit.): „el afirmă răspicat preferinţa sa pentru«glasul viu şi permanent», în contrast cu învăţătura cărţilor.”

Didahia. Această operă monumentală foloseşte Evangheliile după Matei, Luca(probabil) şi Ioan, precum şi 1Corinteni, 1Petru, Iuda, posibil Efeseni, 2Petru şi Apocalipsa.

Epistola lui Barnaba. A fost redactată pe la 130 d.Hr. Citează din Matei folosind expresia ώς γέγραπται („precum este scris” – aşa se introduceau citatele canonice).

Epistola către Diognet. Citează din Evangheliile după Matei şi Luca şi din Romani, 1 şi 2Corinteni, Efeseni, Filipeni, 1Timotei, Tit, 1Petru şi 1Ioan. Plasează Evangheliile şi scrierile apostolice pe acelaşi nivel de autoritate cu Legea şi Proorocii, dar are conştiinţa deosebirii dintre acestea.

Păstorul lui Herma. Aminteşte de Apocalipsa şi are aluzii la pasaje din Iacov.

Pentru a completa acest tablou, adaug precizările lui J. N. Birdsall (op.cit.): „Alături de materialul din Evangheliile canonice sau paralel cu el, majoritatea Părinţilor apostolici utilizează ceea ce noi numim [...] material apocrif sau extra-canonic – este evident că ei nu-l considerau aşa. [...] Situaţia aceasta continuă şi în sec. al II-lea şi poate fi văzută la Iustin Martirul şi la Tatian. Iustin spune că «memoriile Apostolilor», numite Evanghelii, erau citite la închinăciunea creştină: citatele şi aluziile lui oferă însă dovezi că acestea nu erau identice cu textul actual al celor patru Evanghelii, ci conţineau material apocrif. Acelaşi material a fost folosit de Tatian în armonia Evangheliilor pe care a întocmit-o, cunoscută sub numele Diatessaron sau, în altă parte, poate mai corect, Diapente”. Tatian – completez eu – a cărui lucrare a influenţat hotărâtor Biserica siriacă, a utilizat în Diatessaron textul apocrif numit Evanghelia după evrei, care şi-a pus astfel amprenta asupra canonului siriac.

Reacţia antignostică. Pe la mijlocul sec. al II-lea, Marcion şi alţi doctori gnostici încearcă să-şi elaboreze canoane proprii, adecvate convingerilor lor. Biserica a fost nevoită să reacţioneze şi, în acel context, să meargă către redactarea unui canon creştin.

Marcion din Sinope, fiu de Episcop, era convins că Iahve al Vechiului Testament este un demiurg ostil, spre deosebire de Dumnezeul bun, blând şi milostiv propovăduit de Iisus. Pentru a-şi susţine opinia şi a oferi adepţilor săi argumente coerente, el şi-a alcătuit un canon: o singură Evanghelie (bazată pe Evanghelia după Luca) şi un corp de 10 Epistole pauline ( fără Evrei şi Epistolele pastorale, adică 1 şi 2Timotei şi Tit), numite Apostolos. Deşi, la bătrâneţe, Marcion şi-a recunoscut eroarea, iar după moartea lui secta marcionită s-a desfiinţat, reacţia Bisericii a fost puternică şi a condus, în mod clar, către conştiinţa necesităţii unui canon ortodox.

Descoperirile de la Nag-Hammadi arată că alte secte gnostice foloseau în mod eretic scrierile creştine. J. N. Birdsall (op.cit.) afirmă: „Pare evident că majoritatea cărţilor care au constituit ulterior Noul Testament erau cunoscute în cercurile gnostice. De exemplu, unele pasaje mişcătoare din aşa-numita Evanghelie a adevărului se bazează pe Apocalipsa, Evrei, Faptele Apostolilor şi Evanghelii. De asemenea, Evanghelia după Toma conţine mult material înrudit cu Evangheliile sinoptice care este derivat fie din acestea, fie dintr-o tradiţie orală paralelă. Un fapt semnificativ este că aceasta combină cuvinte comune tradiţiei Evangheliilor sinoptice cu alte cuvinte care nu apar deloc în Scripturile canonice; titlul primei cărţi arată cum doctrina unui învăţător gnostic este prezentată la nivel de egalitate cu Evangheliile.”

Apostolul Paul - tablou de Rembrandt

Apostolul Paul - tablou de Rembrandt

Multe secte gnostice pretindeau că învăţătura dată de Iisus Apostolilor în cele 40 de zile dintre Înviere şi Înălţare ar fi cuprinsă într-o scriere numită Pistis Sophia, care ar deveni, astfel, mai autoritară decât Evangheliile înseşi.

 

Biserica a fost nevoită să reacţioneze puternic şi împotriva acestei proliferări a literaturii gnostice. Din nou s-a simţit nevoia unei delimitări a scrierilor autentice faţă de cele contaminate sau de-a dreptul inventate.

Etapele canonului creştin. Irineu din Lyon (cca 130-200 d.Hr.), în lucrarea sa antignostică Adversus haereses (Contra ereziilor) stabileşte, practic, prima versiune a canonului creştin. În primul rând, el afirmă cu tărie autoritatea celor patru Evanghelii (pe care le compară cu cele patru colţuri ale pământului şi cu cele patru vânturi ale cerului). În canonul său, el include (pe lângă Evanghelii): Faptele Apostolilor, 13 Epistole pauline (a respins cu hotărâre Epistola către evrei), Iacov, 1Petru, 1 şi 2Ioan, Iuda şi Apocalipsa.

În anul 1740, savantul italian Ludovico Muratori a descoperit la Biblioteca ambroziană din Milano o lucrare conţinând o listă autoritară de cărţi creştine. Unii atribuie această listă lui Hippolit al Romei (contemporan cu Irineu). Textul face referire la Pius I-ul, Papă între anii 140-155 d.Hr.; totuşi, o altă referire, la Păstorul lui Herma (pe care îl numeşte „recent”) pare să trimită datarea către anii 170-210 d.Hr. Lista, denumită azi Canonul Muratorian, cuprinde cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, 13 Epistole pauline (din nou fără Evrei), 1 şi 2Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Deşi această listă refuză 1 şi 2Petru, ea include Apocalipsa lui Petru (carte apocrifă) precum şi, foarte surprinzător, Înţelepciunea lui Solomon. De asemenea, conţine şi Păstorul lui Herma, ca un fel de carte adiacentă (citirea ei era permisă, dar nu în închinarea publică). Canonul Muratorian este foarte important, deoarece descrie primul canon creştin acceptat de Biserica Romei.

Intrăm acum în veacul al III-lea. J. N. Birdsall (op.cit.) face o rezumare fericită a situaţiei: „Tertulian, Clement din Alexandria şi Origen au folosit toţi, pe larg, Scripturile Noului Testament fie în controverse, fie în discuţii doctrinare, fie în comentarii asupra cărţilor componente. Majoritatea cărţilor din canonul actual le erau cunoscute şi li se acorda statut canonic; au rămas incertitudini cu privire la Evrei, unele Epistole catolice/soborniceşti şi Apocalipsa lui Ioan. Sunt menţionate Evangheliile necanonice, agrapha (cuvinte ale lui Iisus care nu sunt cuprinse în Noul Testament – n.n.) citate ca şi cuvinte autentice ale Domnului, iar unele lucrări ale Părinţilor apostolici – cum sunt Epistola lui Barnaba, Păstorul şi Prima Epistolă a lui Clement – sunt citate ca fiind canonice sau scripturale. Chiar şi în sec. al IV-lea şi al V-lea găsim codice mari care conţin unele dintre acestea: Codex Sinaiticus include Barnaba şi [Păstorul lui] Herma, Codex Alexandrinus include Prima şi A doua Epistolă a lui Clement. Claromontanus conţine un catalog de scrieri canonice din care lipseşte Epistola către Evrei, dar sunt incluse Barnaba, Păstorul [lui Herma] , Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru.”

Clement din Alexandria (†215) foloseşte în Stromata, de mai multe ori, expresia „Vechiul şi Noul Testament”. Părintele prof. dr. V.Mihoc (op.cit.) afirmă: „În lucrarea sa Hipotipoze, Clement analizează toate scrierile celor două Testamente şi, în ce ne-a mai rămas de la el, aflăm citate din toate scrierile Noului Testament, cu excepţia 2Petru”.

Origen (cca 185-254) stabileşte drept criteriu al canonicităţii originea apostolică şi tradiţia unanimă a Bisericii. El recunoştea drept cărţi canonice: cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, toate Epistolele pauline, 1Ioan, 1 şi 2Petru, Apocalipsa.

Totuşi, urmaşul său, Dionisie (ulterior Episcop al Alexandriei) pune în discuţie canonicitatea Apocalipsei. Această dezbatere va dura aproape un secol.

Revenim la opinia părintelui prof. dr. V.Mihoc (op.cit.): „Se poate face afirmaţia că la sfârşitul sec. al III-lea erau privite cu unele rezerve următoarele scrieri: Evrei, Iacov, Iuda. Mai puţin citate, de la Dionisie încoace, sunt. Apocalipsa, 2Petru, 2 şi 3Ioan. Cu toate acestea, nimeni nu a îndrăznit să socotească aceste cărţi drept scrieri apocrife.”

Eusebiu din Cezareea (265-340), marele istoric al Bisericii, a împărţit cărţile Noului Testament în două categorii: homologumena (recunoscute de către toţi – έν ὸμολογουμένοις) şi antilegomena (cu canonicitatea disputată - τω̃ν δ’άντιλεγομένον – dar care erau considerate de majoritatea drept autentice – γνωρίμων δ’ουν ό̉μως τοις πολλοις). El oferă o listă canonică, unde consideră ca homologumena: cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, toate Epistolele pauline, 1Ioan şi 1Petru. Deşi lupta împotriva ereziei hiliaste care îşi trăgea argumentele din Apocalipsa, el a inclus şi această carte în canon. În rândul antilegomenelor a trecut: 2Petru, 2 şi 3Ioan, Iacov şi Iuda. El nu se îndoia de apostolicitatea acestor texte, aşadar le-a cooptat în canon. Are, în fine, o listă de cărţi neautentice (νόθα), pe criteriul neapostolicităţii lor: Apocalipsa lui Petru, Păstorul lui Herma, Faptele lui Pavel, Epistola lui Barnaba, Didahia şi Evanghelia după evrei.

Sf. Chiril al Ierusalimului (†386) într-o cateheză din anul 348 numeşte scrierile homologumena ca divine, iar cele antilegomena ca inspirate. El nu admitea Apocalipsa (Cateheza IV,22).

Sf. Grigorie de Nazianz este cel care a aşezat Apocalipsa înapoi în canon, considerând-o la fel de valoroasă ca şi Evanghelia după Ioan.

Primele Sinoade ecumenice, deşi au dat mărturisirea de credinţă, deşi au stabilit versiunea finală a textului pentru cărţi fundamentale precum cele patru Evanghelii, nu au reuşit să ofere o listă canonică definitivă. În mod ciudat, dar premonitoriu, canonul creştin s-a definitivat separat în Biserica răsăriteană (de limbă greacă) şi în cea apuseană (de limbă latină).

Sf. Athanasie cel Mare, în Epistola pascală 39 din anul 367, stabileşte o listă autoritară de cărţi creştine care este, de fapt, actualul canon novotestamentar. El mai face încă referire la Didahia şi la Păstorul lui Herma, pe care le consideră permise a fi citite.

În Apus, această listă este agreată de Priscillian în Spania, de Rufinus de Aquileia în Galia, de Innocentius I-ul, Papă al Romei şi de Sf.Augustin. Părintele prof. dr. V.Mihoc precizează: „La îndemnul Fericitului Augustin şi sub influenţa lui, Sinoadele din Hippo (393) şi Cartagina (397) recunosc că toate cele 27 de cărţi ale Noului Testament sunt canonice.” Hotărârea Sinodului din Cartagina a fost decisivă pentru Biserica apuseană. Lista adoptată acolo nu se mai referă la Didahia sau la Păstorul lui Herma. De asemenea, Epistola către evrei era separată de restul Epistolelor pauline.

Al VII-lea Sinod ecumenic (anul 787) a adoptat acest canon de 27 de cărţi la nivelul întregii Biserici greco-latine.

Alte canoane creştine. Unele comunităţi ale Bisericii primare care nu foloseau drept limbă liturgică greaca ori latina au dezvoltat canoane diferite.

Biseria etiopiană include până astăzi în canonul său 1Enoh şi Cartea Jubileelor.

Bisericile de limbă siriacă, foarte apropiate, atât prin aşezare, cât şi prin expresie lingvistică, de propovăduirea originară a lui Iisus Hristos şi-au alcătuit un canon surprinzător de diferit. J. N. Birdsall (op.cit.) explică: „Este probabil că prima Scriptură cunoscută în aceste cercuri a fost, în afară de Vechiul Testament, Evanghelia după evrei, o scriere apocrifă care şi-a lăsat amprenta asupra Diatessaron-ului când acesta şi-a luat locul de Evanghelie în creştinismul siriac. Este probabil că Tatian a introdus, de asemenea, Epistolele pauline şi poate chiar Faptele Apostolilor: acestea trei sunt numite Scripturi ale Bisericii siriace primare de către Doctrina lui Addai, o lucrare din sec. al V-lea [..]. Următorul stadiu în alinierea mai apropiată a canonului siriac cu cel grec a fost producerea „Evangheliilor separate” (Evanghelion da-Mefarreşe) care urmau să ia locul Diatessaron-ului.” Peşitta (Biblia siriacă) aduna laolaltă cele patru Evanghelii, Epistolele pauline, Faptele Apostolilor, Iacov, 1Petru şi 1Ioan. Totuşi, ulterior, canonul siriac va imita din ce în ce mai mult canonul grec.

Francmasoneria şi canonul creştin. Francmasoneria europeană s-a născut şi a evoluat într-un mediu creştin. Primii ei membri au fost creştini devotaţi care zideau biserici şi catedrale şi îşi organizau lucrul după calendarul şi rânduiala slujbelor liturgice. Ritualul Ucenicului din Masonry Dissected a lui Samuel Pritchard, carte publicată la 1730, începe astfel: Q[uestion]: From whence came you? A[nswer]: From the Holy Lodge of St. John’s (Întrebare: De unde ai venit? Răspuns: Din Sfânta Lojă a Sf. Ioan). El arată că la începutul perioadei speculative patronajul creştin al lojii rămăsese indiscutabil. Să citim apoi conferinţele lui William Preston, publicate în anul 1772 sub titlul Illustrations of Masonry. Acolo, celebrul autor afirmă că loja este ridicată lui Dumnezeu şi dedicată Sfinţilor Ioan. „Ridicată lui Dumnezeu” înseamnă, precum ni se explică în altă parte, că loja aminteşte de arhetipul Templului lui Solomon. „Dedicată Sfinţilor Ioan” descrie starea firească a lojilor masonice până la 1813: ele aveau ca patroni spirituali pe Sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul, desenaţi simbolic ca două linii paralele încadrând un cerc cu punct în mijloc. În 1813, printr-un ultim efort, Modernii reuşesc să-i elimine pe Sfinţii Ioan din patronajul masonic, înlocuindu-i cu referinţe exclusive despre Templul lui Solomon. Totuşi, termenul de Masonerie ioanită a rămas până azi ca denumire a Masoneriei lojilor albastre. George Oliver îi va da chiar un fond polemic la adresa actului din 1813, desemnând prin Masonerie ioanită practica lojilor din Irlanda, Scoţia şi SUA care au decis să revină la patronajul Sfinţilor Ioan. Există până astăzi rituri, precum Ritul Scoţian Rectificat, care-şi numesc lojile albastre „loji ale Sf. Ioan”, iar cele roşii „loji ale Sf. Andrei”. Deasemeni, vechea importanţă acordată sărbătorilor Sf. Ioan Botezătorul (naşterea, 24 iunie) şi Sf. Ioan Evanghelistul (27 decembrie, după calendarul catolic) s-a conservat în practica masonică, deşi unele obedienţe încearcă să o mascheze, vorbind despre sărbători ale solstiţiilor. În fine, ca să rămânem în domeniul Masoneriei albastre, ea îşi deschide totdeauna lucrările în teritoriile creştine prin lectura primelor versete din Evanghelia după Ioan. Predilecţia acordată acestei Evanghelii concordă cu practica templierilor şi cavalerilor ioaniţi, ambele Ordine fiind protectoare istorice ale Fraternităţii.

Fenomenul de-creştinării se observă mult mai spectaculos în lumea riturilor. În general, riturile masonice care se ridică pe osatura ordinelor cavalereşti oculte au patru clase de grade, una fiind la origini creştină (vezi Grad şi ierarhie). În Riturile Scoţiene, gradul tipic pentru clasa creştină este Roza-Cruce, iar alungarea semnificaţiilor creştine din legenda acelui grad a devenit deopotrivă hilară, tragică şi notorie. Când mă refer la „hilar” şi „tragic”, mă gândesc la denaturarea şocantă a expresiilor sacre aferente gradului. Pe de altă parte, există rituri ce şi-au păstrat dimensiunea creştină, dar e vorba despre un creştinism rozicrucian, nealiniat orizonturilor catolice ori ortodoxe. Să subliniem, însă, că Ritul York, cel mai vechi rit masonic, îşi conservă gradul creştin.

Lunga istorie a conflictelor dintre Biserică şi Francmasonerie a contribuit din plin la de-creştinarea legendelor şi practicilor Fraternităţii. De fapt, dacă fenomenul nu se va tempera, e posibil să asistăm la un moment dat la transformarea Masoneriei în ceva ce n-a fost niciodată: o alternativă la existenţa Bisericii.

Biblia ca Mare Lumină. Problema Bibliei în istoria masonică se vede bine şi din bătăliile duse pentru a o menţine pe altar. Doctrina Francmasoneriei face multe referiri la noţiunea de lumină. Atât de importantă e această noţiune pentru masoni, încât anumite simboluri din alcătuirea sacră a lojii sunt numite lumini. Identitatea unor astfel de lumini e destul de nesigură la începutul sec. al XVIII-lea. În materie revelaţională (ca să zicem aşa) e preferată Sf. Treime, invocată atât în The Whole Institution of Masonry (1724), cât mai ales în The Grand Mystery of Free-Masons Discover’d (1724), de unde se vede că trei lumini erau certe, Venerabilul şi cei doi Supraveghetori, iar ei se asimilau simbolic persoanelor Sf. Treimi. Biblia, în schimb, nu e enumerată printre lumini. Constituţiile Gotice par a face referire la ea începând cu anul 1583, când e pomenită în ms. Grand Lodge drept this book (această carte) şi ni se indică utilizarea la depunerea unui jurământ. Aceeaşi utilizare e atestată pe parcursul sec. al XVII-lea. La începutul sec. al XVIII-lea Biblia e enumerată printre recuzitele lojii, iar funcţie ei în procesul de depunere a jurământului la iniţiere e clară. Iată textul din Masonry Dissected: Q[uestion]:  How did he make you a Mason? A[nswer]:  With my bare-bended Knee and Body within the Square, the Compass extended to my naked Left Breast, my naked Right Hand on the Holy Bible; there I took the Obligation (or Oath) of a Mason (Întrebare: Cum te-a făcut mason? Răspuns: Cu genunchiul dezgolit şi corpul îngenuncheat în Echer, cu Compasul apăsat pe partea stângă, dezgolită, a pieptului meu, cu mâna mea dreaptă pe Sfânta Biblie; aşa am făcut jurământul de mason). Constatăm deja că echerul, compasul şi Biblia sunt laolaltă în momentul suprem al depunerii jurământului masonic. Această combinare va rămâne tipică pentru Francmasoneria regulară.

Totuşi, documentele din preajma anului 1730, invocate de Coil (Masonic Encyclopedia, 1966) nu vorbesc încă despre lumini, ci despre stâlpi (pillars). Efortul Modernilor de a elimina Biblia din procedurile masonice a dus la o reacţie care i-a consolidat, până la urmă, poziţia în Anglia. Păstrătorii Bibliei, Anticii, descriau la 1760 Marile Lumini exact cum sunt astăzi: Biblia, echerul şi compasul. Doi ani mai târziu aflăm că şi Modernii aveau aceeaşi concepţie despre Marile Lumini, deşi nu considerau prezenţa Bibliei obligatorie.

Doctrina oficială despre Marile Lumini în Masoneria regulară a fost dată abia în anul 1929, când Marile Loji din Anglia, Irlanda şi Scoţia convin că Marile Lumini sunt formate din echer, compas şi Cartea Legii sacre. În 1938 această doctrină se completează prin precizarea că Biblia este sinonimă cu Cartea Legii sacre. Astfel, în întreaga Francmasonerie regulară, prezenţa Bibliei în timpul ritualului devine obligatorie.

Amplasarea Marilor Lumini poate diferi: ele stau fie pe altar (ca în Scoţia, Irlanda ori SUA), fie pe aşa-numitul Master’s Pedestal (postamentul Venerabilului), ca în Anglia. În cadrul Marilor Lumini, Biblia certifică identitatea Marelui Arhitect al Universului şi subliniază că sacralitatea ritualului masonic se bazează numai pe existenţa Lui, iar sacralitatea actului masonic Îl glorifică.

STIRI / EVENIMENTE

Trivium

Revista trimestriala TRIVIUM este editata de Institutul de Studii si Cercetari Simbolice din Iasi (primul numar octombrie –decembrie 2009). Revista si-a propus sa reprezinte o interfata intre Marea Loja Nationala din Romania si toti cei din lumea profana interesati in cunoasterea fenomenului masonic.

STIRI/EVENIMENTE

Echerul si compasul

„Echerul și Compasul” a apărut în „peisajul” masonic românesc fiind o consecință a nevoii de cunoaștere și cercetare masonică, apariția făcându-se în urma numeroaselor discuții purtate în Comisia de Istorie a Marii Loji Nationale din Romania. De altfel, o parte din Consiliul editorial se compune din membri ai Comisiei.

LANSARE DE CARTE

Tripla Acolada

De curând, Ed. Conphys ne-a oferit o surpriză: un volum de versuri semnat de dl. Radu Comănescu. 

STIRI/EVENIMENTE

Ne face plăcere să semnalăm apariţia publicaţiei oficiale a Marii Loji Naţionale din România, intitulată Revista 357 şi dedicată „gândirii şi viziunii masonice”. Revista a fost fondată în aprilie 2013, cu sprijinul Marelui Maestru al M\L\N\R\, Prea Respectabilul Frate Radu Bălănescu.

LANSARE DE CARTE


La sfârşitul lunii aprilie, 2013, a apărut, la cunoscuta editură Accent Print din Suceava, romanul domnului Radu Comănescu, intitulat "Povestea Apărătorului şi a extraordinarei regine din Mikasori". Este o scriere de tip heroic fantasy, basmul de tip modern, combinat cu orizontul grandios al epopeii.

Ne puteti contacta la: contact@francmasoneria.ro
Autentificare




SSL
SSL