EXPERIENȚA EUROPEANĂ PENTRU UNITATE ÎN DIVERSITATE

Când vorbesc despre unitate și diversitate, trebuie să înțeleg conceptele. La prima vedere, unitatea înseamnă domnia asemănărilor, în timp ce diversitatea înseamnă domnia diferențelor. Dar relația dintre ele, o dialectică, este cea care pare mai interesantă. Pentru a înțelege dialectica lor, trebuie să merg acolo unde ea s-a născut, în miezul Creației.

Universul prezintă o diversitate stupefiantă, care îți taie răsuflarea. Dar acea diversitate este omogenă, adică este distribuită în mod egal oriunde te uiți. Acest fenomen ciudat, greu de explicat până în ziua de azi, i-a făcut pe astronomi să privească tot mai atent Universul. Ei au înțeles în cele din urmă că marea diversitate, atât a microcosmosului, cât și a macrocosmosului este ori o dovadă, ori o înșelăciune. Au înțeles că este o dovadă atunci când au observat că Universul se află în expansiune. Ei au reușit să inverseze mișcarea și au descoperit că totul își are originea într-un singur punct, numit singularitate, adică un punct dincolo de orice înțelegere. Dar, pentru că era un punct, singularitatea ar putea fi descrisă metaforic ca fiind cea mai adâncă și originară Unitate. Așadar, diversitatea actuală este, de fapt, dovada unei Unități primordiale.

Apoi, ei au aflat că diversitatea este, de asemenea, o înșelăciune. Acest lucru a ieșit la iveală datorită fizicii cuantice. În anii '60 ai secolului trecut, oamenii de știință au descoperit mii și mii de particule subatomice, o diversitate stupefiantă. Apoi, pas cu pas, au observat că marea majoritate erau aceleași particule, în multiple deghizări. Astăzi, clasificăm astfel de particule în doar două Case, Casa Fermionilor și Casa Bosonilor. Fiecare Casă are proprii locuitori, uneori destul de diferiți, dar în principiu sunt doar două.

În zilele noastre, problema diversității ca înșelăciune a fost extinsă dramatic la macrocosmos, datorită ultimelor cercetări în fizica găurilor negre. Oamenii de știință vorbesc acum despre Universul cognoscibil ca despre o hologramă sau o iluzie, adică o realitate care apare așa cum apare doar atunci când este privită.

Așadar, constatăm că există conotații și notații interesante atunci când abordăm unitatea și diversitatea. Să mergem mai departe. Înțelegem imediat că toată diversitatea din Univers aparține și depinde de țesătura spațiu-timpului. Dacă rupem țesătura spațiu-timpului, ca în cazul găurilor negre, toate diferențele încetează să mai existe, iar singularitatea reapare. Asta înseamnă că în această Creație diferențele au nevoie de o țesătură de unitate pentru a apărea și a evolua.

Să ținem minte faptul acesta. Am ajuns la un nivel de înțelegere care ne permite să abordăm subiectul nostru, experiența europeană pentru unitate în diversitate. Europa are o istorie foarte, foarte bogată în diversitate, alimentată practic din toate sursele posibile. În principal, putem vorbi despre diversități care vin în Europa sau despre Europa care descoperă și se confruntă cu diversitățile. Acest lucru a dus la un proces lung, puternic și adesea dureros de apariție și evoluție a diferențelor, începând cu pielea omului alb, care este o moștenire de la  neanderthalieni. Dar a existat întotdeauna o țesătură de unitate, iar aceasta a fost Europa însăși, un continent nu foarte mare și o istorie care implică experiențe comune, schimburi, impregnări, separări, asimilări, căutări și cuceriri.

Există o dorință secretă de unitate în viața multor diferențe. Granulele de materie din spațiul cosmic au tendința spontană de a se agrega. Și există un impuls natural al dominării în ceea ce este separat. Putem afla asta cu claritate din cronicile europene. Grupuri de oameni bazate pe diferențe similare s-au format și s-au forjat de-a lungul secolelor și au început să stabilească supremații. O supremație este o relație de forță interesantă, deoarece construiește unitate și ierarhie.

Este uimitor, dar istoricii susțin că primele supremații, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, au fost construite pe încredere, competență, abilități excepționale și ajutor reciproc. Aceasta a fost epoca eroilor care au civilizat lumea. Astfel de eroi vor apărea și mai târziu, atât în religie, cât și în război, dar baza supremațiilor fusese schimbată, prevalând puterea dură, forța militară. În Europa, chiar și creștinismul, o religie profund pașnică și plină de iubire, a devenit motiv de război și separare.

Europa a fost extrem de pricepută în crearea de supremații. S-a spus că nu prea poți găsi un loc pe Pământ care să nu fi fost afectat, cel puțin o dată în istoria sa, de o supremație europeană. Acest lucru face Europa unică în lume și califică abilitatea de a stabili supremații ca pe o caracteristică esențială a civilizației europene.

Mii de autori au fost siguri de existența unei civilizații europene, a unui mod comun de a fi pe care se întemeiază toate manifestările europene de cultură și civilizație, dar nu au putut niciodată să se pună de acord asupra descrierii acestuia. În 1965, un profesor francez, Jean-Baptiste Duroselle, a făcut o observație care mi-a atras atenția: Ce que je vois dans l'Europe comme civilisation, c'est la diversité et la contradiction poussées à un point inconnu dans le reste du monde, diversité et contradiction qui sont inhérentes à chacune des nos nations, et qui sont en somme, si l'on peut dire, leur seul trait vraiment commun. (Ceea ce văd în Europa din punct de vedere al civilizației este diversitatea și contradicția duse până la un punct niciodată atins în restul lumii, diversitate și contradicție inerente tuturor națiunilor noastre și care sunt, prin urmare, dacă pot spune așa, singura lor trăsătură cu adevărat comună) . Profesorul francez nu a mers mai departe, dar eu o voi face.

Europa este foarte legată de diversitate; v-am spus deja. Dacă cineva pleacă în străinătate, pe un alt continent, este imediat identificat ca fiind european, datorită originii sale, a țesăturii sale de unitate. Dar ce îl face pe cineva să fie european aici, în Europa, în țara lui europeană? Aceasta este adevărata întrebare. Răspunsul vine rapid: acceptarea diversității culturale europene. Ca să vă dau un exemplu: dacă un român acceptă sau prețuiește diversitatea culturală europeană, el este european; dacă un român se teme de maghiari, el este doar un român. Așadar, diversitatea europeană se impune, într-adevăr, drept cealaltă caracteristică esențială a civilizației europene.

Acum, pot să fac această afirmație: civilizația europeană există și se bazează pe experiența diversității și pe capacitatea de a stabili supremații, ambele la fel de puternice, ambele la fel de active. Prin urmare, într-un fel sau altul, pe parcursul întregii sale istorii, Europa nu a putut să se liniștească până când nu a găsit o formulă pentru o unitate în diversitate. Formulele sale istorice au propus o mare majoritate de supremații adesea violente, bazate pe hard power (putere dură), care au dus la diferențe violente alimentând contradicții ce au acutizat frecvent diversitățile.

Civilizațiile sunt numite civilizații pentru că folosesc ingineria socială pentru a se schimba și a se îmbunătăți, începând cu ele însele. Uniunea Europeană pe care o cunoaștem astăzi este rezultatul unei extraordinare inginerii sociale care a fost concepută în secolul al XVIII-lea, fiind permanent modernizată până în prezent. Ea a propus o nouă putere soft, bazată pe democrația modernă și pe charta drepturilor omului. Elaborarea sistemului de democrație modernă și a chartei drepturilor omului a fost o schimbare radicală, considerată scandaloasă de către puternicii acelor vremuri, prinții laici care domneau și prinții Bisericii. Prinții conducători se considerau aleși prin drept divin, iar prinții Bisericii erau binecuvântați de Duhul Sfânt, astfel încât ambele categorii se considerau reprezentante ale lui Dumnezeu însărcinate cu aplicarea Providenței Sale pe Pământ. Prinții vedeau democrația modernă ca pe o blasfemie, o încercare de a fura controlul lumii din mâinile lui Dumnezeu și de a-l pune în mâinile oamenilor. (Bineînțeles, este vorba despre controlul resurselor și împărțirea puterii, dar astfel de adevăruri mercantile sunt rareori admise în public).

În 1327, Walter Reynolds, arhiepiscop de Canterbury, a scris acele cuvinte luminate, Vox populi, vox Dei, o expresie adesea activă în politica engleză și care este motto-ul efortului din secolul al XVIII-lea de a concepe și valida democrația modernă, dar colegii săi episcopi de pe continent erau în total dezacord cu o astfel de opinie. Intelectualii și oamenii de influență care au promovat democrația modernă erau aproape toți francmasoni, astfel încât Francmasoneria va fi frecvent etichetată ca bârlog al răului și denigrată în consecință în documentele Bisericii. Poate că documentul cel mai de seamă este Humanum Genus, o enciclică emisă de Papa Leon al XIII-lea în 1884, în care democrația modernă este condamnată în mod radical, iar Francmasoneria este alungată viguros din Biserică ca fiind vinovată de propovăduirea democrației, a drepturilor omului și a ceea ce Papa a numit "naturalism". Prin urmare, promotorii democrației au trebuit să conceapă o inginerie socială specială, pe care au numit-o proiectul "Statele Unite ale Europei". Acesta a avut două etape principale: mai întâi, crearea statelor naționale moderne; apoi, crearea Statelor Unite ale Europei.

Crearea statelor naționale moderne a fost o strategie strălucită, pusă în aplicare prin mai mult de un secol și jumătate de revoluții și finalizată prin Primul Război Mondial, la guerre sainte de la Franc-Maçonnerie Universelle, războiul sfânt al Franc-Masoneriei Universale (așa cum l-a numit Fratele francez André Lebey). Acesta a potențat diversitatea europeană până la punctul în care a fost capabilă să distrugă unitatea entităților continentale totalitare, precum imperiile și regatele. Ele au sărit în aer, fiind înlocuite de state naționale moderne care au acceptat democrația. Doar Imperiul Rus a supraviețuit, pentru că a fost capabil să se re-eticheteze și să falsifice democrația, iar supraviețuirea sa va fi o problemă permanentă pentru istoria europeană contemporană.

Dacă vă uitați la literatura politică europeană, veți vedea imediat că, începând cu 1928, cea de-a doua etapă, crearea Statelor Unite ale Europei, era deja în pregătire. Grupurile de reflecție ale vremii au început să susțină că statele naționale nu sunt suficiente și că este necesară o nouă unitate europeană. Din păcate, statele naționale au răspuns prin naționalism, iar zilele grele ale marii crize economice au scos la iveală lideri naziști și fasciști, inamici violenți ai democrației. Cele mai puternice și mai nemiloase forțe antidemocratice din Europa s-au regrupat. Ele doreau ca propriile lor supremații violente, sclavagiste și conduse prin teroare, bazate pe rasism sau pe valorile urii de clasă, să domnească în Europa. Acesta este cel de-al Doilea Război Mondial. Când s-a încheiat, aveam o Europă ruinată, cu partea sa estică înghițită de supremația comunistă antidemocratică a Imperiului Sovietic (fostul Imperiu Rus), care nu numai că a supraviețuit, dar a și prosperat. Pe scurt, o catastrofă.

Și apoi, printre ruinele Europei, a avut loc un miracol politic. Un grup de politicieni curajoși, străluciți, cinstiți și profund creștini din Franța, Germania și Italia iau inițiativa. În primul rând, ei au revalorizat democrația, dezvăluindu-i fundamentul sacru, biblic. Unul dintre ei, Robert Schuman, scrie: La démocratie doit son existence au christianisme. Elle est née le jour où l'homme a été appelé à réaliser dans sa vie temporelle la dignité de la personne humaine, dans la liberté individuelle, dans le respect des droits de chacun et par la pratique de l'amour fraternel à l'égard de tous. Jamais avant le Christ pareilles idées n'avaient été formulées. (Democrația își datorează existența creștinismului. Ea s-a născut în ziua în care omul a fost chemat să realizeze în viața sa temporală demnitatea persoanei umane, prin libertatea sa individuală, prin respectarea drepturilor fiecăruia și în practicarea iubirii frățești pentru toți. Niciodată înainte de Hristos astfel de idei nu au fost formulate). Or, convinși de un asemenea puternic fundament biblic, politicienii pe care i-am menționat, Konrad Adenauer, Robert Schuman, Jean Monnet și Alcide de Gasperi au simțit că restaurarea statului de drept și a drepturilor omului este misiunea lor sacră, aproape ca o mântuire a Europei. Aveau nevoie și au propus, pentru prima dată în istoria europeană, supremații bazate pe solidaritate și pace, cu scopul de a instaura o unitate europeană prin mijloace pașnice. A fost pentru prima dată în istoria europeană când cineva a căutat să construiască o uniune doar prin mijloace pașnice.

Ar accepta diversitatea cronică a Europei o unitate pașnică? Aveau nevoie de o soluție: un set de supremații care să fie acceptate în mod voluntar de către statele europene. Iar soluția potrivită era chiar la îndemână.

Jean Monnet a explicat-o în 1965: nous avons commencé à accepter dans les relations entre nos nations ce que nous acceptons dans les rapports entre les hommes d'un même pays (am ajuns să acceptăm în relațiile dintre națiunile noastre ceea ce am acceptat în relațiile dintre oamenii unei singure țări). Aceasta a fost soluția magistrală la îndemână: extrapolarea a ceea ce funcționa într-un stat democratic sănătos, ceea ce menținea pacea și asigura un nivel ridicat de calitate a vieții, la întreaga construcție a Uniunii Europene. Ce funcționa într-un stat democratic solid? În esență, respectul pentru demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților.  

 Pot numi această soluție una genială. Ea a fost dublată de împărțirea foarte pragmatică a resurselor, concepută pentru a anihila motivele conflictelor sau războaielor. Uniunea care a apărut a fost extraordinară, foarte bine descrisă în anul 2000, când a adoptat motto-ul Uniți în diversitate: "Acesta semnifică modul în care europenii s-au adunat laolaltă, sub forma Uniunii Europene, ca să lucreze pentru pace și prosperitate, fiind în același timp îmbogățiți de diferitele culturi, tradiții și limbi ale continentului".

La toate acestea, Tratatul de la Lisabona adaugă, în mod înțelept, inspirația ce decurge din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei.

O construcție atât de extraordinară precum Uniunea Europeană, concepută de Părinții fondatori pe baze biblice, care încearcă să salveze civilizația europeană, este unică în istoria lumii. Prin urmare, istoria nu ne va ierta dacă nu reușim să îi înțelegem valoarea și semnificația.

                                                                            Radu Comănescu       

J. B. Duroselle - L'idée d'Europe dans l'histoire, Ed. Denoël, Paris, 1965, pp. 318-319.

Robert Schuman - Pour l'Europe, Ed. Nagel SA, Geneva, 2005, p. 52.

Jean Monnet, prefață la J. B. Duroselle - op. cit., p. 12.