Nic Iliescu, așa cum îl știu prietenii, Nicolae Iliescu - pre numele său de copertă- dă hârtiei un nou roman, al cărui nume merită pomenit întocmai cum a fost născocit:

MAREEA   INVIZIBILĂ
sau
ORA  DE  GHEAŢĂ
sau
PARADISUL   DE   UMEZEALĂ
sau
ASIMETRIA  RUINELOR
Amintiri dintr-o copilărire în zori
sau
Amintiri doldora de eternitate
sau
Despre dozajul şi greutatea moleculară a acidului acetic pur şi diluat   -    cromatografie pe hârtie kraft
sau
Cum mi-am petrecut epopeea necesară
( Compunere liber-aleasă după natura   impusă a subiectului )

Titlul e el însuși povestea. Iar la Nic titlul, ca orice e plămădit din cuvinte, e numai bun pentru șagă și zăbavă a cetitorului. Iar titlul, veți descoperi parcurgând cartea apărută la Editura Academiei, e ceva mai mult decât o cortină ori un șir de unduite falduri care deschid calea către text, titlul e un soi de hâtru avertisment care previne grăbitul cetitor că în paginile care stau să se deschidă cuvintele sunt mai de preț decât cuvântătorii.
Prologul e înfofolit în metaforă, dar fără exces de pufoșenii, pregătind alunecarea într-o lume interioară, a autorului, în care uneori încap personagii bizare, pe care le poți bănui ca fiind oglindiri ale unui alter ego timid, dar care, în egală măsură, te fac să te întrebi dacă nu cumva sunt doar felul în care conul Nic te va fi văzut cândva chiar pe tine, cetitorul.
„Triburi ale săgeţii înmuiate în venin zdrobiră ţara săpăligii şi a mămăligii.
         Nu mai era Timp nici măcar pentru secole. Existau puţine indicaţii că Timpul nu o va lua razna.
         Frate cu frate, prizonieri ai noroiului, ai bălegarului, ai mucegaiului scâncind şi intrat în moarte fără strigăt.
         Un război este întotdeauna un abator şi îl ştii început, nu şi terminat. „
Lipind laolaltă texte decupate din buzunare ale istoriei, într-un colaj grăbit și prudent, Nic construiește puntea pe care se va petrece totul. Pentru că povestea - care de doar un pretext pentru un lung monolog interior, ascuns sub aparența unui la fel de lung dialog- se petrece pe un pod, podul care leagă cele de ieri de cele care ostenesc azi-ul. E ceva în romanul lui Nic care amintește de Houellebecq - nu știu dacă simte el însuși asta. Există o permanentă răscolire a sinelui, o necontenită neîmpăcare cu un prezent care a început cu prea mult timp în urmă.
Nic abandonează fără niciun fel de remușcare mofturile narative, transformând textul, pe lungi parcele, în sclipitor eseu. Nu rezistă - e un cusur care trebuie prețuit- unui calambur alungit, iar asfaltul prezentului e numai bun pentru măcinat între dinții scrâșniți ai unei ierni care pare fără de sfârșit.
Calda evocare a lui DRP, amintirea unor prieteni plecați și pomenirea unor neisprăviți rămași nu sunt doar paranteze dornice să redeschidă o lungă și plicticoasă discuție despre noua tehnică a noului roman, ci popasuri tihnite în cotloane ale sinelui în care cetitorul e poftit să ducă mâna la gură când tușește. Mareea invizibilă e un roman pentru că Nic a hotărât să fie un roman. Putea fi, la fel de bine, o cronică, un eseu sau stenograma unei febrile neliniști.
Aș putea repeta o seamă de triviale constatări numai bune pentru contabilii literaturii, notând că romanul e o lungă lamentare, o reflecție despre descompunerea unei societăți niciodată prea vrednic compusă, că textul are elemente ale unui jurnal dezordonat, în care nu trecerea vremii, ci trecerea vremurilor e elementul de ordonare. Dar e ceva mai mult. Ai nevoie de puțin răgaz de acomodare și de o îndeajuns de vrednică afundare în text pentru a înțelege că e, în adevăr, vorba despre o Maree invizibilă.
E multă vreme de când nu am mai trăit o astfel de bucurie la întâlnirea cu un text al unui autor român contemporan. Mareea invizibilă pradă teritoriul literaturii, fugind apoi în meta-literatură. Ar putea fi o carte importantă a acestui deceniu dacă o bună promovare și un tiraj așa cum merită ar ajuta-o. Și e o carte asupra căreia voi reveni după ce o voi reciti în pardesiul ei de hârtie, așa cum se cade - cititul de pe ecranul computerului e ca o degustare de vin cu nasul strâns de cârligul de rufe.
„Trăieşti din mers, deşi viaţa parcă ţi-o ia înainte, păşeşte viguros înaintea ta. Ai senzaţia că primăverile te aşteaptă, toţi au nevoie de tine, te întreabă, te caută, lumea se uită la tine şi-ţi înghite cu ochi hulpavi fiecare gest, vremea te îneacă, singurătatea nu are niciun sens, ai vrea să trăieşti violent fiecare clipă, ai vrea să se audă despre tine, să alergi nemăsurat, nestăpânit, fără ţintă să schimbi, să probezi cu înţeleaptă şi înţepată cutezanţă atitudini diverse, potrivite pentru fiecare anotimp."

Daniel BEJAN,Adnotări.