Breasla constructorilor de biserici si catedrale

Interior catedrala 

Problemele cercetării Francmasoneriei încep chiar de la cuvântul folosit, termenul francmason. Henry Wilson Coil (Masonic Encyclopedia, Macoy Publishing & Macoy Supply Co., Inc., Richmond, Virginia, 1996) afirmă: „Originea acestui substantiv nu se cunoaşte cu exactitate. Denumirea cea mai veche pentru un lucrător în piatră era cæmentarius, de la latinescul cæmentus, semnificând pietriş sau pietricele, acest termen apărând încă de la 1077 A.D. Pe la 1212, deşi cuvântul acesta sau pluralul său, cæmentarii, încă se utilizau, un nou termen, sculptores lapidum liberorum (sculptori de „freestone”, piatra capabilă de dăltuire fină şi fasonare, care trebuia să aibă anumite calităţi: cu granulaţie fină, uniformă şi suficient de moale pentru a nu se aşchia ori crăpa; în general calcare sau gresie) a apărut. În 1217, cæmentarii e găsit în asociere cu maszun. La Cantebury, masonilor li se zicea artifices. Pe la 1300, a apărut magister cementarius (maestru mason). Pe lângă maszun şi masoune, găsim marmorius şi un alt cuvânt scris ca latomus, latomos şi lathomus. O veche scriere franceză prevedea că un masoune va ridica o casă de pere franche (din „freestone”). În 1350, Statutul Muncitorilor (Statute of Laborers) se referă la un mestre mason de pere franche. În 1360 se face o referinţă statutară la un mason de franche pere ou de grosse pere.

În 1391, la Oxford, se folosea magister lathomus liberarum petrarum (maestru mason al „freestone”), iar o scriere latină din 1415 se referă la liberas petras (pietre libere, „freestone”). În 1396, contractorii lucrărilor de la Westminster Hall erau numiţi citiens et masons de Londres şi, în acelaşi an, găsim lathomos vocatos ffre maceons and lathomos vocatos ligiers (masoni numiţi francmasoni şi masoni numiţi „layers”, zidari – aceştia erau lucrători de o categorie inferioară primilor.). Se spune despre această utilizare a lui ffre maceons că ar fi prima apariţie în Anglia a unui termen care să însemne literal „francmason”, deşi free stone şi mason of free stone erau comune de vreo 200 de ani. Cuvântul freemason [ca atare – n.m.] apăruse încă de la 1374, dar nu în legătură cu activităţile de construcţie. După 1396, free mason, free-mason şi freemason sunt folosiţi frecvent şi au ajuns până la noi. În prima utilizare statutară a denumirii (Statute of Laborers, 1444-45), era frank mason, dar a devenit free mason în statutul din 1495. […]

Constituţiile Gotice folosesc de obicei mason, procesele-verbale ale Masons Company of London de la 1620 la 1643 folosesc ffremason.”

În Scoţia, termenul apare prima oară sub forma frie masones, la 1636, în procesele-verbale ale Lojii din Edinburgh.

Aşadar, dacă privim etimologia şi semantica termenului francmason, observăm că el se referea la o categorie superioară a constructorilor, cei capabili să dăltuiască fin „piatra liberă”. Această referinţă este astăzi considerată pertinentă de majoritatea marilor cercetători în domeniu. Se consideră că ea a înlocuit cealaltă ipoteză, potrivit căreia termenul francmason ar descrie starea de „zidar liber”, adică neplătitor de taxe şi liber să se mişte, proprie breslelor constructorilor de catedrale gotice. Părerea noastră este că ambele sensuri pot fi admise simultan, devreme ce ele descriu realităţi simultane.

În româneşte, cuvântul breaslă vine de la slavonul bratistvo, adică „fraternitate”. Termenul defineşte o organizaţie a unor meşteşugari sau profesionişti specializaţi într-un anumit domeniu. Această organizaţie avea scopuri multiple: păstrarea secretului profesiunii, apărarea drepturilor şi siguranţei membrilor, păstrarea şi impunerea standardelor profesionale. În Occident, se numea ghildă, cuvânt derivat de la cotizaţia pe care membrii trebuiau să o achite. Existenţa organizaţiilor de tip breaslă, fie sub forma greceştilor koinon, ori a romanelor collegia, este atestată în bazinul Mediteranei cu secole înainte de Hristos. Turbulenţele epocii întunecate a invaziei barbarilor pare să le fi distrus semnificativ, cu excepţia celor ale tăietorilor de piatră şi ale sticlarilor. În sec. al VI-lea, Sf. Gregoire de Tours vorbeşte despre arta zidarilor. În sec. al IX-lea, celebrul Hincmar, episcop de Reims face eforturi uriaşe pentru a creştina marele banchet de 25 decembrie al breslaşilor, unde se depunea jurământul de păstrare a secretului şi – oroare! – se celebra o sărbătoare păgână de origine germanică, numită Yule sau Yuletide.

Însăşi tradiţia masonică despre Sfinţii Amfibal şi Alban, conservată în Constituţiile gotice, indică o transmitere a artei zidarilor, dinspre imperiul bizantin către Occident, adică o perpetuare a artei tăietorilor în piatră.

Secolul al X-lea furnizează primele dovezi certe despre existenţa unor bresle în Germania (unele ale

Catedrala din Strasburg

Catedrala din Strasburg

tăietorilor în piatră, altele ale negustorilor). Tot atunci, în anul 926, tradiţia Constituţiilor Gotice plasează cu obstinaţie la York prima mare adunare a constructorilor de biserici, în urma căreia regele Athelstan ar fi redactat primele regulamente ale Masoneriei, numite Old Charges.

Autorii germani au fost primii care au observat provenienţa Francmasoneriei din breasla medievală a constructorilor de catedrale (Steinmetzen = tăietori de piatră). Ideea e exprimată prima oară de Abatele Grandidier în 1779, când făcea o cercetare asupra Catedralei din Strassburg. În 1785, Paul J. S. Vogel tipăreşte Scrisori privind Francmasoneria, prima încercare din lume de a cerceta istoria timpurie a Francmasoneriei. A urmat apoi lucrarea lui Carl Christian Friederich Krause din 1810, Cele mai vechi trei documente asupra Fraternităţilor francmasonice şi încă trei alte lucrări până la operele lui Gottfried Joseph Gabriel Findel din 1861-1862, Geschichte der Freimaurer, Istoria francmasonilor de la origini până în ziua de azi şi George W. Steinbrenner, The Origin and Early History of Freemasonry (1868).

Primele Statute ale Steinmetzen sunt contemporane cu Constituţiile Gotice: Constituţiile din 1459, Ordonanţele din Torgau din 1462 şi Cartea Fratelui din 1563. Ele conţineau aceleaşi prevederi precum Constituţiile Gotice: fraternizare, ajutor reciproc, asistenţă şi stimă reciprocă; purtare demnă; interdicţia de a angaja persoane dezonorate; Maestrul nu avea voie să accepte vreo lucrare pe care n-ar fi putut s-o termine; nici un Maestru nu are voie să-l păcălească ori să-l defăimeze pe altul; interdicţia vieţii zgomotoase, a jocurilor de noroc şi a frecventării locurilor cu proastă reputaţie; poruncă împotriva nerespectării integrităţii mărcii vreunui mason; ţinerea secretului. Steinmetzen aveau ca principală legendă Quatuor Coronati, iar loja lor se numea Hütt sau Hütte. Erau mai bine organizaţi decât englezii; lojile fiind grupate în organisme districtuale care se grupau în organisme provinciale, coordonate de Loja din Strassburg condusă de un Maestru şef.

Dar, precum au arătat Hughan, Gould, Woodford, în Germania nu s-a petrecut tranziţia la speculativ.

Legenda Quatuor Coronati apare şi în prima Constituţie Gotică, ms. Regius, pentru ca ulterior să dispară din textele engleze. Acesta poate fi un indiciu despre existenţa unui fond comun european în arealul germano-normando-britanic, fond care se va diferenţia ulterior în două areale cu evoluţii diferite: Germania şi zona normando-britanică. Supravieţuirea Masoneriei sub forma ei speculativă este opera celei din urmă.

Anglia este patria Franc-Masoneriei europene. Câteva studii de la sfârşitul sec. XX au dorit să conteste întâietatea Angliei, localizând legenda lui Hiram în Egipt şi negând sorgintea anglo-saxonă a Masoneriei europene. Aceşti autori ar trebui să ne explice, atunci, de unde vine tradiţia masonică a literei G, care este foarte veche şi extrem de importantă. Numai în limbile germanice G este iniţială atât pentru Dumnezeu (God sau Gott), cât şi pentru Geometrie – element care stă la baza ezoterismului masonic. Nu este, astfel, deloc întâmplător că primele manuscrise masonice apar în Anglia şi în Germania şi nu vedem nici un motiv serios pentru care am contesta astăzi ceea ce nici un autor serios vechi nu a contestat: întâietatea Angliei. Conform aceleiaşi tradiţii masonice din manuscrisele gotice, arta regală a Masoneriei ar fi fost adusă în Anglia de Sf.Amfibal, în sec. al III-lea. Prima adunare importantă a masonilor s-ar fi ţinut la York, în anul 926, sub autoritatea regelui Athelstan. Regele ar fi emis primele hrisoave privitoare la organizarea francmasonilor şi l-ar fi înscăunat pe fratele său Edwyn ca Mare Maestru. Această tradiţie a fost serios luată în râs în sec. al XVII-lea, când s-a insinuat faptul că Sf.Amfibal ar fi o ficţiune şi s-a subliniat că în vechile documente masonice Edwyn e numit fiul lui Athelstan (în realitate era fratele lui).

Să observăm câteva informaţii cuprinse în relatările tradiţiei: arta regală masonică a fost importată în Anglia prin intermediul unui grec şi era o artă deja creştină (sau creştinată). Aceste observaţii sunt fundamentale. Ele arată că arta masonică e continuatoarea eforturilor arhitectonice ale lumii greco-romane şi că s-a definit la început drept o realitate a lumii creştine. Ample dovezi istorice pun în relaţie breasla masonilor operativi cu stilul gotic (stilul arhitectonic al marilor domuri şi catedrale din Europa occidentală), dar aceasta nu înseamnă că ea n-ar fi existat anterior. A existat înainte de stilul gotic, aşa cum va rezista câteva secole şi după dispariţia acelui stil. Dar expresia majoră şi monumentală a Masoneriei operative rămâne, fără îndoială, mulţimea capodoperelor arhitecturii religioase gotice din Apusul şi centrul Europei. Precum ştim, prima catedrală gotică apare în Franţa în anul 1135, apoi în Anglia în anul 1150. La vremea respectivă, masonii erau protejaţi fie de mânăstiri, fie de Ordine cavalereşti monahale. În plus, în Anglia, ei au avut protecţie regală, ceea ce explică atitudinea foarte regalistă a întâielor manuscrise masonice.

Precum a observat bine Coil, manuscrisele care ne-au parvenit datează dintr-o perioadă relativ târzie, adică din sec. al XIV-lea (sau ulterior). Aceasta înseamnă că ele provin din partea a doua de existenţă a erei gotice (de aici, numele de Constituţii Gotice). Totodată, înseamnă că ele nu pot fi cele mai timpurii înscrisuri masonice.

Întâiul manuscris cunoscut este cel denumit Regius sau Halliwell, din jurul anului 1390. În mod simptomatic, constatăm că a fost redactat de un cleric creştin şi că descrie o viaţă organizată în ritmul slujirii creştine. Anterior ms. Regius, s-au putut identifica unele menţionări ale masonilor în documente din York (iată, se verifică astfel vechimea activităţii masonice în York!); şi anume în nişte Statute ale lucrătorilor din 1349 şi în aşa-zisele Înscrisuri pe pânză ale parohiei din York din anul 1355. Următorul document care ne-a parvenit este ms. Cooke, datat la începutul sec.al XV-lea. Ms. Cooke este, practic, primul exemplar al Constituţiilor Gotice ce s-a conservat (ms. Regius conţine o prelucrare versificată a textului acelor Constituţii, iar nu textul propriu-zis). Textul ms. Cooke este, în mod clar, copiat din două surse mai vechi, pe care nu le cunoaştem. Toate aceste documente au fost redactate în Anglia şi se referă la situaţia din Anglia. Ele îndeamnă, de pildă, francmasonul să fie un supus fidel al regelui Angliei şi descriu o istorie masonică strict engleză. În plus, au fost găsite pe teritoriul Angliei.

Omul VitruvianAutorii francezi au lansat ipoteza unei relaţii între Francmasonerie şi celebra asociaţie pan-europeană a meşteşugarilor itineranţi, numită Companionaj. Aceasta, găsită în franceză sub numele de Compagnonnage, este atestată începând cu anul 1540 şi era o organizaţie tip breaslă dominată de calfe itinerante. Documente engleze, inclusiv masonice, conţin referiri la Fellowship, structură care a fost la un moment dat supremă în Masoneria operativă anglo-scoţiană. Precum se ştie, această ultimă formă de Masonerie nu avea iniţial decât două grade, Ucenic şi Calfă. Maestrul era, în fapt, Ucenicul „Intrat” ori Calfa aleşi ca lideri ai unei loji. Abia după anul 1725 s-a dezvoltat în mod independent cel de-al treilea grad. Totuşi, Calfele anglo-saxone nu aveau voie să se comporte itinerant. Itineranţii erau numiţi journeymen şi erau obligaţi să rămână la statutul de Ucenic „Intrat”. Astfel, Fellowship al anglo-saxonilor are diferenţe majore faţă de Compagnonnage-ul francez.

Actualmente, înşişi autorii francezi abandonează ipoteza influenţei Companionajului. În 1994, Luc Nefontaine scria: „Unii au crezut că Masoneria provenea din Companionaj, acest ansamblu de confrerii ce aduna meşteşugari itineranţi având aceeaşi meserie, fenomen care a luat avânt începând cu sec. al XVI-lea […]. Totuşi, în pofida unui număr de simboluri comune, nu există nicio legătură de filiaţie între cele două instituţii.” Este, totuşi, remarcabil că legenda uciderii lui Hiram, ca şi însăşi figura lui Hiram, s-au dezvoltat mai întâi în Companionaj, pe vremea când Masoneria operativă nu le acorda vreo atenţie deosebită.

Pentru spiritele riguroase, dornice de dovezi palpabile, originea Francmasoneriei din breasla constructorilor de biserici poate fi bine susţinută chiar de cel mai vechi obiect masonic existent în lume: celebra Blue Banner, bandiera albastră. Henry Wilson Coil, bazat pe documente scoţiene, ne spune istoria acestei pături albastre care a devenit stindard. Un grup de meşteşugari scoţieni care l-au însoţit în 1189 pe Alan fitz Walter, al doilea Mare Steward al Scoţiei, în cea de-a treia cruciadă, şi-au făcut bandiera dintr-o cuvertură albastră pe care au scris In Thy good pleasure build Thou the walls of Jerusalem (o parafrază după Ps. 51;18: Do good in Thy good pleasure unto Zion: build Thou the walls of Jerusalem – în versiunea română ortodoxă e Ps. 50;19). La întoarcere, în 1191, au depus bandiera pe altarul Sf. Eloi din catedrala Sf. Giles din Edinburgh. În anul 1482, James al III-lea al Scoţiei a înapoiat bandiera masonilor, acordându-le privilegiul de a o purta în procesiuni. Aceşti masoni erau însă journeymen, o categorie aparte de operativi, constructori calificaţi ce aveau voie să se angajeze cu ziua (masonii se angajau în general pe lucrare, nu cu ziua). Azi se presupune că journeymen sunt Entered Apprentices, Ucenici; iar la gradul Fellow Craft li se interzicea angajarea cu ziua. De aceea, mulţi zidari preferau să rămână Ucenici, deşi aveau cunoştinţele necesare pentru a deveni Calfe. Tocmai ei se numesc, de fapt, journeymen. În anul 1705, journeymen roiesc din Loja din Edinburgh şi întemeiază Loja Journeymen-ilor nr.8 din Edinburgh, care există până azi şi unde se găseşte, în continuare, bandiera albastră. Obiectul are consecinţe majore în istoria masonică. El atestă originea de breaslă a fenomenului numit Francmasonerie (devreme de Blue Banner a fost confecţionată, purtată şi păstrată de meşteşugari). El atestă vechimea culorii albastre în uzul masonilor operativi. El atestă legătura Masoneriei cu cruciadele şi cu Templierii (Alan fitz Walter a fost unul din marii patroni ai Templierilor).

 

 

STIRI / EVENIMENTE

Trivium

Revista trimestriala TRIVIUM este editata de Institutul de Studii si Cercetari Simbolice din Iasi (primul numar octombrie –decembrie 2009). Revista si-a propus sa reprezinte o interfata intre Marea Loja Nationala din Romania si toti cei din lumea profana interesati in cunoasterea fenomenului masonic.

STIRI/EVENIMENTE

Echerul si compasul

„Echerul și Compasul” a apărut în „peisajul” masonic românesc fiind o consecință a nevoii de cunoaștere și cercetare masonică, apariția făcându-se în urma numeroaselor discuții purtate în Comisia de Istorie a Marii Loji Nationale din Romania. De altfel, o parte din Consiliul editorial se compune din membri ai Comisiei.

LANSARE DE CARTE

Tripla Acolada

De curând, Ed. Conphys ne-a oferit o surpriză: un volum de versuri semnat de dl. Radu Comănescu. 

STIRI/EVENIMENTE

Ne face plăcere să semnalăm apariţia publicaţiei oficiale a Marii Loji Naţionale din România, intitulată Revista 357 şi dedicată „gândirii şi viziunii masonice”. Revista a fost fondată în aprilie 2013, cu sprijinul Marelui Maestru al M\L\N\R\, Prea Respectabilul Frate Radu Bălănescu.

LANSARE DE CARTE


La sfârşitul lunii aprilie, 2013, a apărut, la cunoscuta editură Accent Print din Suceava, romanul domnului Radu Comănescu, intitulat "Povestea Apărătorului şi a extraordinarei regine din Mikasori". Este o scriere de tip heroic fantasy, basmul de tip modern, combinat cu orizontul grandios al epopeii.

Ne puteti contacta la: contact@francmasoneria.ro
Autentificare




SSL
SSL