Iisus in literatura rabinica

Josh McDowell

Josh McDowell

„Rabinica” – explică Josh McDowell – „este studiul comentariilor făcute de rabinii iudei la Scripturile Vechiului Testament”.

În sec.al V-lea î.d.Hr., pe vremea lui Ezdra, după refacerea zidurilor Ierusalimului, unii preoţi, cărturari şi învăţători (adică rabini) au început să comenteze diferite pasaje din Scriptură. Acţiunea lor avea un temei hermeneutic public, după cum rezultă limpede din Cartea lui Neemia: Ei citeau desluşit bucăţi din cartea Legii lui Dumnezeu, iar bucăţile citite le lămureau şi poporul înţelegea cele ce se citeau (8;8). „Generaţie după generaţie” – precizează Josh McDowell – „această învăţătură a fost memorată şi transmisă cuvânt cu cuvânt printr-o tradiţie orală neîntreruptă. Şi, cu fiecare generaţie care urma, interpretarea propriului lor rabin era adăugată la tradiţia care creştea mereu”.

Această tradiţie orală va căpăta o importanţă excepţională după distrugerea Ierusalimului şi a Templului, din anul 70 d.Hr. Precum se ştie, salvat cu acordul romanilor, Rabi Yohanan ben Zakkai întemeiază la Jamnia o puternică şcoală fariseică, având drept obiectiv principal transcrierea comentariilor orale. Acţiunea va presupune un efort monumental şi va implica multe generaţii de învăţători. Pe la anul 135 d.Hr., Rabi Akiba reuşeşte să organizeze tradiţia pe subiecte; însă se amestecă într-o răscoală şi va muri în torturi. Lucrarea sa fu continuată şi revizuită de unul dintre discipoli, Rabi Meir. Iar în anul 200 d.Hr., Rabi Iuda Patriarhul sfârşeşte compilaţia care va deveni celebră sub numele de Mişna. Perioada aceasta, 70-200 d.Hr., este cunoscută în rabinică drept perioada tanaitică.

Mişna e un cuvânt care înseamnă învăţătură sau repetare. Formal, ea e alcătuită din 6 Sedarim, fiecare compusă din tractate, care la rândul lor conţin secţiuni.

În aceeaşi perioadă tanaitică, paralel cu Mişna, fu elaborat Midraş, un alt comentariu al Scripturii. Numele de Midraş vine de la verbul daraş, care înseamnă a căuta, a explora sau a interpreta. Există două feluri de Midraş: Halaka (mai legislativă) şi Haggada.

Talmudul

Talmudul

O altă serie de comentarii rabinice – care nu au fost selectate pentru Mişna, dar apar parţial în Midraş – se numeşte Tosefta. Termenul înseamnă adăugare sau supliment, căci Tosefta este un supliment hermeneutic al afirmaţiilor din Mişna. De altminteri, Mişna şi Tosefta constituie preocuparea principală a rabinilor din perioada tanaitică.

Între secolele al III-lea şi al VI-lea d.Hr. se întinde perioada amoraică, foarte importantă, caracterizată prin apariţia Gemarei şi a celor două Talmuduri.

Termenul Gemara vine de la cuvântul gemar, care înseamnă a termina. Ea cuprinde comentarii despre Mişna, dintre care unele sunt cunoscute sub numele de Baraithoth şi provin din perioada anterioară, tanaitică, iar celelalte au fost redactate de rabinii amoraimi. Existau două şcoli independente de rabini amoraimi, una în Babilonia, cealaltă în Palestina. Ele îşi realizează Gemare separate. Între anii 350-425 d.Hr., Şcoala Palestiniană adună Mişna împreună cu propria Gemara într-o compilaţie pe care o va numi Talmud (termenul înseamnă învăţătură). Pe la anul 500, Şcoala Babiloniană realizează un alt Talmud, din Mişna şi Gemara babiloniană. Acesta din urmă, Talmudul babilonian, este denumit cel mare, deoarece este mai amplu decât omologul palestinian.

Iată, foarte pe scurt, povestea textelor rabinice. A căuta aici referiri despre Iisus a fost o problemă firească, deoarece numeroase tradiţii orale sunt contemporane cu existenţa terestră a Mântuitorului. Dar problema aceasta se va dovedi deosebit de dificilă pentru cercetători, din câteva motive bine întemeiate:

(1) Datorită persecuţiilor, comunităţile evreieşti din Europa au decis adesea să înlăture din Talmudul lor orice referire la Iisus. În acest sens, Morris Goldstein citează o hotărâre a Consiliului evreiesc al bătrânilor din Polonia, datată 1631: Vă poruncim, sub ameninţarea marelui blestem, să nu mai publicaţi în nici o ediţie nouă din Mişna sau Gemara ceva referitor la Iisus din Nazaret (...) Dacă nu veţi asculta cu grijă de această scrisoare, ci veţi proceda împotriva ei şi veţi continua să publicaţi cărţile noastre la fel ca până acum, s-ar putea să aduceţi asupra noastră şi asupra voastră şi mai multe suferinţe decât în trecut.

„La început” – continuă Goldstein – textele şterse din Talmuduri au fost indicate prin cercuri mici sau prin spaţii goale, dar, cu timpul, chiar şi lucrul acesta a fost interzis de cenzori”.

Astfel, aluziile ori referirile la Iisus nu prea mai pot fi găsite în ediţiile Talmudului din ultimii 500 de ani. Este nevoie de manuscrise mai vechi, care sunt rare, tocmai din pricina persecuţiilor. Numeroase copii străvechi ale textelor rabinice au fost confiscate de Biserică şi ulterior arse. S-a întâmplat aşa deoarece referirile la Iisus din Talmud erau, adesea, jignitoare pentru spiritul creştin.

(2) În genere, rabinii nu menţionau evenimente ori persoane istorice, decât cu totul excepţional, dacă ar fi fost vorba despre ceva deosebit de relevant pentru comentariu. Astfel, Joseph Klausner observă că, dacă nu s-ar fi păstrat scrierile lui Josephus Flavius şi cărţile Maccabeilor, deci bazându-ne doar pe Talmud, nici nu s-ar fi cunoscut numele lui Iuda Maccabeul.

Aşadar faptul că există pomeniri ale persoanei lui Iisus este prin el însuşi un lucru realmente remarcabil.

(3) În fine, o dificultate specială este subliniată de R.T.France: „În cazul informaţiilor referitoare la Iisus, avem încă un factor care complică lucrurile – şi anume că El a fost pentru rabini un învăţător eretic şi un vrăjitor, al Cărui nume rareori putea fi folosit fără a fi profanat, având drept urmare faptul că mulţi cercetători cred că ei s-au referit la El prin pseudonime (de exemplu: Ben Stada sau Balaam) ori prin expresii vagi de genul cutare şi cutare”.

În asemenea context, voi urma metoda de lucru a lui Josh McDowell, care împarte presupusele referiri la Iisus în două categorii: nedemne de încredere şi (desigur) demne de încredere.

Referiri nedemne de încredere

Referirile nedemne de încredere cuprind unele pasaje care îl pomenesc pe Ben Stada, pe Balaam, istoria zisă a celui neruşinat şi Toledoth Yeshu. Le voi trece în revistă, pe scurt.

Inscriptie pe peretii sinagogii Yochanan-ben-Zakkai

Inscriptie pe peretii sinagogii Yochanan-ben-Zakkai

 

(a) Pasajele despre Ben Stada. „Timp de secole” – zice Josh McDowell – creştinii şi alţii au simţit că pasajele Ben Stada se refereau la Iisus. Ca urmare, ei i-au criticat adesea pe evrei pentru comentariile care se presupune că se refereau negativ la Iisus. Acum pare clar că Ben Stada nu era Iisus, ci egipteanul menţionat în Fapte 21;38”. Acolo, în Fapte 21;38, un căpitan roman îl întreabă pe Sf.Apostol Pavel: Nu eşti tu, oare, egipteanul care, înainte de zilele acestea,  te-ai răsculat şi ai scos în pustie pe cei 4000 de bărbaţi răzvrătiţi? Astfel, e de remarcat că încă de la început a existat tendinţa de a-l confunda pe Ben Stada cu notorii figuri creştine. Trebuie să precizez că tendinţa respectivă a supravieţuit în tradiţia iudaică, până într-atât încât un fragment din Talmudul babilonian, Shabbath 104b, îl confundă clar pe Ben Stada cu Iisus: Este o tradiţie baraitha: Rabi Eliezer a spus înţelepţilor: „Nu a adus Ben Stada vrăjitorii din Egipt  într-o crestătură din carnea sa?” Ei i-au răspuns: „El a fost nebun şi noi nu scoatem dovezi de la un nebun.” Ben Stada? El a fost Ben Pandera!

Prin numele de Ben Pandera (adică fiul lui Pandera) rabinii Îl identifică în mod cert pe Iisus, despre Care pretind că ar fi fost copilul nelegitim al unui anume Pandera (nume ce apare şi sub variantele Pantira, Pantera, Panthera, Pantiri şi Panteri). Iată, deci, că interpretarea pasajelor Ben Stada drept referiri la Iisus se datorează chiar Talmudului.

Despre egipteanul Ben Stada scrie Josephus Flavius. Acesta a venit la Ierusalim şi s-a revoltat contra romanilor prin anul 52 d.Hr., pe când Felix era procurator în Iudeea. Revolta lui Ben Stada a avut un caracter original: el s-a suit pe Muntele Măslinilor şi a pretins că va distruge cu puterea cuvântului zidurile Ierusalimului. Armata romană din oraş a intervenit în forţă şi i-a înfrânt pe discipolii egipteanului, ucigând 400 şi capturând 200. Totuşi, conducătorul, Ben Stada însuşi, a dispărut ca prin farmec şi nu va fi găsit niciodată.

Confuzia din Talmudul babilonian este pusă pe seama lui Rabi Hisda şi se bazează pe argumente atât de strident false, încât e de mirare că abia critica lui Klausner din zilele noastre le-a desfiinţat. Astfel, spre exemplu, Rabi Hisda susţinea că soţul Mariei şi tatăl oficial al lui Iisus alias Ben Stada ar fi fost un anume Pappas ben Yehudah, cetăţean care, totuşi, nu a trăit decât în sec.al II-lea d.Hr.!

Să mai adaug, spre cinstea altor rabini din Talmud, că în acelaşi fragment Shabbath 104b învăţătorul Tam a combătut asemenea opinii de tip Rabi Hisda.

(b) Pasajele despre Balaam. Balaam, care apare în texte ebraice ca Bilaam, a fost un ghicitor celebru din Petor, localitate la malul Eufratului. Era, probabil, madianit, dar cunoscător al unicului Dumnezeu, pe Care Îl putea auzi. Totuşi, intenţiile sale sunt mai ales ostile poporului israelit, pe care se pregătea să-l blesteme. De aceea, în Mişna el e trecut pe lista celor care nu au parte de lumea viitoare.

În conştiinţa ebraică, identificarea lui Iisus cu Balaam reprezintă ceva notoriu, care nu mai are nevoie de demonstraţie. Dar, precum bine arată Josh McDowell, convingerea aceasta e de dată relativ recentă şi nu poate fi extinsă asupra autorilor Talmudului.

Dimpotrivă, atât în Midraş, cât şi în Talmudul babilonian sunt indicii serioase că Balaam şi Iisus erau bine deosebiţi unul de altul. Astfel, în Midraş se pomeneşte de un cuvânt al lui Rabi Eliezer ha-Kapper care îl considera pe Balaam chiar ostil lui Iisus. Conform acelui cuvânt, Balaam ar fi zis, proorocind: Aveţi grijă să nu vă rătăciţi după omul acela, căci este scris: Dumnezeu nu este om ca să mintă şi Vai de cel ce va trăi, din acel popor care va auzi pe omul acela care se face pe sine Dumnezeu. În Talmudul babilonian diferenţa este şi mai clar exprimată. O găsim în istoria lui Onkelos, fiul lui Kalonymos, care nu ştia dacă e bine să treacă la mozaism. Pentru a-şi rezolva dilema, Onkelos hotărăşte să-i întrebe pe morţi. El îl învie mai întâi pe Balaam, care îl sfătuieşte vehement împotriva Israelului. Apoi, zice textul rabinic, Îl învie şi pe Iisus, Care, dimpotrivă, îl asigură că Israel este cel mai important lucru din lume şi îi spune: Caută binele lor şi nu căuta să le faci rău; oricine îi loveşte este ca şi cum s-ar fi atins de lumina ochilor lui Dumnezeu.

Aşadar, iată că fragmentele din perioada tanaitică şi amoraică îi diferenţiază aproape antagonic pe Balaam şi pe Iisus. De aceea nu se poate accepta ideea unei codificări a lui Iisus drept Balaam în rabinică. De altminteri, Iisus, ca om, a fost evreu, pe când Balaam – nu; iar acest simplu fapt este atât de important pentru mentalitatea rabinilor, încât cu siguranţă interzice orice qui pro quo.

Disputa teologica intre invatatii crestini si evrei

Disputa teologica intre invatatii crestini si evrei

(c) Istoria celui neruşinat. Textul apare în Tractatul Kallah şi încă în alt tractat, pe care eu nu l-am aflat. Personajele centrale sunt trei rabini respectaţi şi bătrâni: Rabi Eliezer, Rabi Yehoshua şi Rabi Akiba, care, observând comportamentul necuviincios al unui copil, îl consideră fie bastard, fie fiul necurăţiei, fie şi una şi alta. Băiatul se va dovedi atât bastard, cât şi fiu al necurăţiei. Unii au sperat să-l poată identifica pe respectivul băiat cu Iisus. Trecând peste caracterul grav jignitor al identificării – caracter, de altminteri, nesurprinzător pentru mentalitatea rabinică – voi observa, laolaltă cu Josh McDowell, că Rabi Akiba a murit în anul 135 d.Hr., deci nu putea fi un bătrân respectabil pe vremea Mântuitorului.

(d) Toledoth Yeshu. Expresia înseamnă viaţa (istoria) lui Iisus. De astă dată ne aflăm în prezenţa unui text care este clar dedicat lui Iisus Hristos. După toate probabilităţile, el a fost compilat cam prin sec.al V-lea d.Hr. şi reprezintă rezultatul unui impresionant efort folcloric de denigrare a Mântuitorului. Conform evaluării lui Klausner (care nu este creştin, ci un savant evreu): „Cea mai superficială citire a acestei cărţi slujeşte drept dovadă că nu avem aici nimic altceva decât o lucrare folclorică în care sunt întreţinute confuz zvonuri şi legende timpurii şi târzii despre Iisus, din Talmud şi Midraş, laolaltă cu relatările Evangheliei, pe care autorul cărţii Tol’doth [aceasta e grafia ei riguroasă – n.m.] le răstălmăceşte într-un mod defăimător pentru Iisus, precum şi alte legende populare, dintre care multe sunt menţionate de Celsus şi Tertullian, iar mai târziu de părinţii Bisericii şi pe care Samuel Krauss le etichetează drept motive folclorice. Este de remarcat, în special, atitudinea adoptată de Tol’doth faţă de relatările Evangheliei. Aproape că nu neagă niciodată nimic: schimbă pur şi simplu răul în bine şi binele în rău”.

Vreau să vă scutesc de enorma cantitate de blasfemii cuprinsă în Toledoth Yeshu. Totuşi, pentru a avea o mostră, vă ofer, în rezumatul lui Josh McDowell, modul în care această carte prezintă momentele răstignirii şi ale Învierii: „Sunt relatate multe alte aventuri stranii, dar în cele din urmă Iisus este arestat şi spânzurat de o tulpină de varză în ajunul Paştilor. După ce trupul lui este îngropat, un grădinar îl ia şi îl aruncă într-un canal cu apă. Ucenicii, negăsind trupul lui Iisus, încep să proclame învierea lui. Însă Rabi Tanchuma (care a trăit în realitate la 400 de ani după Iisus!) găseşte trupul şi dă pe faţă scamatoria. Ucenicii fug şi îşi împrăştie religia în toată lumea”.

Dacă literatura rabinică nu ar fi putut produce nimic mai bun decât Toledoth Yeshu, probabil că ea ar fi meritat arderea cu care au tratat-o oamenii Bisericii.

Din fericire, însă, uneori rabinilor le-au scăpat şi informaţii demne de crezare, care constituie astăzi unele din cele mai bune dovezi ale istoricităţii lui Iisus şi ale acurateţii relatărilor din Evanghelii.

Referiri demne de încredere

Referirile demne de încredere despre Iisus Hristos au fost grupate în cinci tipuri de exprimări.

(a) În ajunul Paştilor L-au spânzurat pe Yeshu. O baraitha (comentariu) din Talmudul babilonian, Sanhedrin 43a, zice: S-a răspândit învăţătura că: În ajunul Paştilor l-au spânzurat pe Yeshu. Şi, timp de 40 de zile, înaintea lui a mers un crainic [zicând]: „El va fi ucis cu pietre, pentru că a practicat vrăjitoria şi a dus Israelul în rătăcire. Oricine ştie ceva în apărarea lui să vină şi să pledeze pentru el”. Însă, negăsindu-se nimic în apărarea lui, l-au spânzurat în ajunul Paştilor.

Cuvântul spânzurat are frecvent sensul de răstignit, sens cu care îl găsim în Luca 23;39 (traducerile române nici nu mai fac diferenţa, vorbind numai despre răstignit) şi în Galateni 3;13. Datarea răstignirii în ajunul Paştilor apare şi în Ioan 19;14 („Şi era Vinerea Paştilor”).

Josh McDowell face un comentariu concludent la această baraitha: „Acest pasaj este semnificativ pentru ceea ce nu neagă. Mai întâi, el nu neagă implicarea evreilor în moartea lui Iisus. De fapt, nici măcar nu-i menţionează pe romani. Mai degrabă caută să demonstreze că autorităţile evreieşti au îndeplinit sentinţa, însă într-un mod corect. Rezultatul este o afirmare clară a istoricităţii lui Iisus şi a morţii Lui. În al doilea rând, acest pasaj nu neagă faptul că Iisus făcea minuni. Mai degrabă încearcă să explice că El le făcea prin farmece şi magie. Aceeaşi reacţie faţă de miracolele lui Iisus este raportată în Marcu 3;22 şi Matei 9;12, 24 şi 34. Din nou se face o afirmaţie clară despre istoricitatea lui Iisus şi – de astă dată în plus - despre minunile Lui.// Acest pasaj afirmă, deasemenea, că Iisus a avut adepţi în poporul evreu, spunând că El a amăgit şi a dus Israelul în rătăcire. Cele 40 de zile pot fi doar o metodă apologetică, cu scopul de a nega că judecata s-a făcut în pripă. Dar este posibil să fie vorba despre un anunţ oficial că autorităţile Îl căutau pe Iisus. Ioan 8; 58-59 şi 10;31-33 şi 39 indică faptul că, înainte de răstignire, liderii evrei căutau de câtva timp să-L aresteze pe Iisus”.

În legătură cu evenimentul răstignirii, există şi un comentariu destul de enigmatic al lui Ulla, care afirmă despre Iisus: El era aproape de regalitate. Expresia se poate referi atât la descendenţa genealogică a Mântuitorului din David, cât şi la încercarea zeloţilor de a-L convinge pe Iisus să devină rege în Israel.

(b) Ucenicii lui Yeshu. În acelaşi Sanhedrin 43a, după baraitha pomenită anterior, mai există una referitoare la Iisus: Rabinii noştri răspândeau învăţătura: Yeshu a avut cinci ucenici – Mattai, Nakkai, Netzer, Buni şi Todah.

În afară de Mattai (care ar putea fi Matei), celelalte nume nu apar nicăieri în Noul Testament şi nici nu ne-au fost transmise prin tradiţia Bisericii. Faptul că baraitha pomeneşte doar despre cinci discipoli nu-i de mirare: cinci este numărul simbolic consacrat al discipolilor în literatura rabinică – atât despre Rabi Yohanan ben Zakkai, cât şi despre Rabi Akiba ni se spune că au avut (tot) cinci discipoli.

Mormantul lui Tiberius Iulius Abdel Pantera, presupusul tata al lui Iisus

Mormantul lui Tiberius Iulius Abdel Pantera, presupusul tata al lui Iisus

(c) Yeshua ben Pantera. Un pasaj din Tosefta relatează: I s-a întâmplat lui Rabi Elazar ben Damah, pe care l-a muşcat un şarpe, că Iacov, un om din Kefar Soma, a venit să-l vindece în numele lui Yeshua ben Pantera; însă Rabi Ishmael nu l-a lăsat. El a spus: „Nu îţi este îngăduit, Ben Damah”. El a răspuns: „Îţi voi aduce dovada că el are voie să mă vindece”. Dar nu a mai avut ocazia, căci a murit.

 

Voi apela din nou la comentariul edificator al lui Josh McDowell: „Acest pasaj indică faptul că învăţătura şi vindecările erau o parte din lucrarea ucenicilor lui Iisus şi tot astfel erau o parte şi din lucrarea lui Iisus. Observaţi mărturia disputei dintre rabini cu privire la întrebarea dacă este permis sau nu să vindeci în numele lui Iisus. Probabil că episodul are loc la începutul sec.al II-lea şi indică separarea tot mai evidentă dintre autorităţile evreieşti şi evreii creştini”.

O problemă cu totul deosebită este numele Ben Pantera, pe care textele rabinice i-L dau lui Iisus. Raportarea Mântuitorului la un anume Pantera sau Pantheras este atestată şi de Origen, prin anul 178 d.Hr. Adversarul lui Origen, filosoful Celsus, susţinea că un evreu i-ar fi povestit cum Miriam (Maria) ar fi rămas însărcinată de la soldatul roman Pantheras, drept pentru care soţul ei a părăsit-o, iar Iisus ar fi fost născut în taină, ca prunc nelegitim. În Germania, la Bingerbruck, a fost descoperită o piatră funerară dedicată unui anume Tiberius Iulius Abdes Pantera, arcaş, originar din Sidon, Fenicia, care în anul 9 d.Hr. fusese transferat în Germania. Unii au crezut că văd aici chiar pe tatăl lui Iisus.

Astăzi toată lumea este de acord că numele Pantera era larg răspândit în lumea antică. Desigur, acesta nu este un motiv ca să i-l atribuim tatălui lui Iisus. Este doar un motiv pentru a nota că el nu a fost o invenţie onomastică a evreilor. În acest sens, rabinul şi profesorul Morris Goldstein ne reaminteşte câteva lucruri importante: „Este demn de remarcat faptul că i s-a atribuit lui Origen însuşi tradiţia care spune că Panthera a fost porecla lui Iacob, tatăl lui Iosif, care era tatăl lui Iisus [...]. Tot astfel, Andrei din Creta, Ioan Damaschinul, călugărul Epifanius şi autorul cărţii Dialogul lui Andronic de Constantinopol împotriva evreilor îl numesc pe Panthera un strămoş al lui Iisus”.

Talmudul Babilonian

Talmudul Babilonian

Textul Yebamoth 62b din Talmudul babilonian permite numirea genealogică, după numele bunicului. Astfel, este posibil ca, pe lângă denumirea lui Iisus după localitatea de baştină (Iisus Nazarineanul), tradiţia ebraică să fi consemnat şi denumirea genealogică Ben Pantera, după presupusa poreclă a bunicului. În acel caz, aici nu am mai avea de-a face cu vreo intenţie defăimătoare, ci cu o practică uzuală în lumea rabinilor.

Totuşi, această interesantă teorie a lui Goldstein nu a putut fi riguros demonstrată. Atât mărturia lui Celsus din sec.al II-lea, cât şi un fragment din Talmudul babilonian indică limpede faptul că unii evrei, cel puţin, susţineau că Iisus ar fi fost fiu nelegitim al unui anume Pantera. Aşadar, este nevoie de foarte mare prudenţă în abordarea subiectului.

(d) Iacov, ucenicul lui Iisus, ca eretic. O baraitha din Talmudul babilonian, Abodah Zarah 16b, 17a, precum şi Tosefta, Hullin 2.24 relatează întemniţarea rabinului Eliezer cel Mare pentru erezie (minuth) şi achitarea sa. După achitare, bătrânul rabin era foarte amărât pentru ceea ce i se întâmplase, iar ucenicii au venit să-l consoleze. Rabi Akiba îi spune: Poate că unul dintre minim [eretici] ţi-a spus un cuvânt minuth [eretic] şi ţi-a făcut plăcere? Atunci Rabi Eliezer îşi aminteşte cum, plimbându-se odată prin piaţa din Seppohoris, s-a întâlnit cu Iacov din Kefar Senkanya, unul dintre ucenicii lui Iisus. Acel Iacov i-a dat o serie de învăţături, adăugând: Aşa m-a învăţat Iisus din Nazaret (Tosefta zice Yeshu ben Pantere). Şi aceste vorbe mi-au plăcut – mărturiseşte Rabi Eliezer – şi din cauza aceasta am fost închis pentru minuth [erezie].

Joseph Klausner s-a preocupat îndeaproape de analiza textului. El afirmă: „nu există nici o îndoială că expresiile unul dintre ucenicii lui Iisus din Nazaret şi aşa m-a învăţat Iisus din Nazaret sunt, în acest pasaj, atât timpurii ca dată, cât şi esenţiale pentru textul istorisirii; iar caracterul lor primitiv nu poate fi disputat pe baza neînsemnatelor variaţii din pasajele paralele”.

Rabi Eliezer s-a născut prin anii 30-40 d.Hr. Arestarea lui a avut loc în anul 95 d.Hr. şi – conform lui Klausner – este probabil ca întâlnirea cu Iacov să fi avut loc prin anul 60 d.Hr. Astfel, acel Iacov trebuie să fi fost cineva din prima sau din a doua generaţie de ucenici ai lui Iisus. Atât Klausner, cât şi Josh McDowell cred că ar putea fi vorba chiar de Iacov, zis fratele Domnului.

Baraitha în cauză a apărut devreme în perioada tanaitică şi ea infirmă definitiv opiniile acelora care cred, aidoma lui Friedlander, că „sursele talmudice din sec.I şi din primul sfert al sec.al II-lea nu aduc nici cea mai neînsemnată mărturie în favoarea existenţei lui Iisus şi a creştinismului”. Dar, pe lângă valoarea lui istorică deosebită, textul conţine implicaţii importante, pe care le subliniază bine Josh McDowell: „Este interesant că a existat un timp când creştinii şi evreii erau în stare să discute împreună în ciuda convingerilor individuale diferite despre Iisus. [...] Josephus Flavius vorbeşte deasemenea despre respectul deosebit pe care-l aveau evreii faţă de Iacov, fratele lui Iisus”.

(e) Unul-ca-acesta. Se pare că sintagma unul-ca-acesta a înlocuit în mod strategic numele lui Iisus în perioada persecuţiilor antievreieşti. Un pasaj din Tosefta, Yebamoth 3.3, spune: L-au întrebat pe Rabi Eliezer: „Ce spui de unul-ca-acesta cu privire la lumea viitoare?”. Vrednicul rabin evită un răspuns direct, el replică printr-o serie de întrebări care au toate răspuns afirmativ şi, deci, pare să indice că şi întrebarea despre locul lui Iisus în lumea viitoare are un răspuns afirmativ. Alt pasaj din Talmudul babilonian, Yebamoth 4.49, pomeneşte o temă preferată a rabinilor care vorbeau despre pretinsa naştere nelegitimă a Mântuitorului: Rabi Shimeon ben Azzai a spus: „Am găsit un sul genealogic în Ierusalim în care era scris: Unul-ca-acesta este un bastard al unei adultere”. Astfel de afirmaţii explică, desigur, violenţa cu care creştinii au tratat la un moment dat scrierile rabinice şi pe propagatorii lor.

Concluzii

Joseph Klausner

Joseph Klausner

Aidoma lui Josh McDowell, doresc să las concluziile pe seama savantului evreu Joseph Klausner şi a monumentalei sale cărţi Iisus din Nazaret, carte scrisă în ebraică. Conform lui Klausner, sursele cele mai timpurii şi cele mai demne de încredere ale rabinilor ne transmit următoarea opinie despre bărbatul răstignit din Nazaret: „că numele lui a fost Yeshua (Yeshu) din Nazaret; că practica vrăjitoria (adică făcea minuni, aşa cum se obişnuia în vremea aceea) şi înşela şi ducea pe Israel în rătăcire; că-şi bătea joc de cuvintele Înţelepţilor; că explica Scriptura în aceeaşi manieră în care o făceau fariseii; că avea cinci ucenici; că a spus că nu vine să desfiinţeze Legea şi nici să adauge ceva la ea; că a fost spânzurat (crucificat) drept învăţător fals şi înşelător în ajunul Paştilor, care [Paşti] era într-o zi de sabat; şi că ucenicii săi vindecau bolnavii în numele lui”.

Este indiscutabil că toată literatura rabinică Îl consideră pe Iisus drept un personaj istoric real. Venind din partea adversarilor, această atestare a realităţii Mântuitorului este cea mai bună dovadă în favoarea relatărilor din Evanghelii.

Radu Comănescu

STIRI / EVENIMENTE

Trivium

Revista trimestriala TRIVIUM este editata de Institutul de Studii si Cercetari Simbolice din Iasi (primul numar octombrie –decembrie 2009). Revista si-a propus sa reprezinte o interfata intre Marea Loja Nationala din Romania si toti cei din lumea profana interesati in cunoasterea fenomenului masonic.

STIRI/EVENIMENTE

Echerul si compasul

„Echerul și Compasul” a apărut în „peisajul” masonic românesc fiind o consecință a nevoii de cunoaștere și cercetare masonică, apariția făcându-se în urma numeroaselor discuții purtate în Comisia de Istorie a Marii Loji Nationale din Romania. De altfel, o parte din Consiliul editorial se compune din membri ai Comisiei.

LANSARE DE CARTE

Tripla Acolada

De curând, Ed. Conphys ne-a oferit o surpriză: un volum de versuri semnat de dl. Radu Comănescu. 

STIRI/EVENIMENTE

Ne face plăcere să semnalăm apariţia publicaţiei oficiale a Marii Loji Naţionale din România, intitulată Revista 357 şi dedicată „gândirii şi viziunii masonice”. Revista a fost fondată în aprilie 2013, cu sprijinul Marelui Maestru al M\L\N\R\, Prea Respectabilul Frate Radu Bălănescu.

LANSARE DE CARTE


La sfârşitul lunii aprilie, 2013, a apărut, la cunoscuta editură Accent Print din Suceava, romanul domnului Radu Comănescu, intitulat "Povestea Apărătorului şi a extraordinarei regine din Mikasori". Este o scriere de tip heroic fantasy, basmul de tip modern, combinat cu orizontul grandios al epopeii.

Ne puteti contacta la: contact@francmasoneria.ro
Autentificare




SSL
SSL