Primii masoni acceptaţi au adus cu ei un alt mod de a gândi faţă de creştinismul trinitar şi fabulos al Constituţiilor Gotice. Câţiva dintre ei au fost mari personalităţi şi au indus modificări de mentalitate în Francmasonerie. Cazul tipic este al celebrului anticar Elias Ashmole (care era şi medic şi avocat şi artilerist şi cavalerist şi chimist şi botanist şi istoric şi arheolog şi numismat şi specialist în heraldică), unul din fondatorii Societăţii Regale din Londra (echivalentul Academiei engleze). Iniţiat în 1646, Elias Ashmole a fost un spirit hebraizant, preocupat de alchimie şi fascinat de rozicrucieni. Este interesant de remarcat că tocmai aceste trei tendinţe: hebraizarea, alchimia şi teoriile rozicruciene vor afecta evoluţia Francmasoneriei albastre din sec. al XVIII-lea până azi.

O sursă colosală pentru infiltrarea gnosticismului, hermetismului şi a unei Kabbale rudimentare o va constitui apariţia gradelor înalte în sec. al XVIII-lea şi a puzderiei de Rituri ce le ierarhizează. Tradiţia masonică pune pe seama iezuiţilor din Franţa invenţia primelor grade înalte, cu caracter de ordin ocult cavaleresc cruciat, destinate construcţiei comando-urilor catolice ce ar fi urmat să-i ajute pe iacobiţi la recâştigarea tronului Angliei. În 1737, printr-un celebru discurs rostit la Paris, cavalerul scoţian De Ramsay îi proclamă pe cruciaţi drept părinţi reali ai Francmasoneriei. În loc de a ajuta efortul iezuit, discursul lui generează ipoteza originii templiere a Fraternităţii, care va duce la instalarea în Germania şi în bună parte a Europei a curentului templarist. Privită în sens absolut, problema originii templiere este o ipoteză ce nu se poate sprijini nici măcar pe tradiţia Constituţiilor Gotice; însă e indubitabil că au existat, la un moment dat, relaţii strânse între masonii operativi şi Ordinul Templier. Un element străvechi al simbolismului masonic, pavajul mozaicat ca o tablă de şah, în alb şi negru, reia culorile celebrului Beauseant, steagul templier, păstrându-le semnificaţia. De asemenea, punerea lojilor operative sub patronajul Sfinţilor Ioan (Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul) indică fie o practică templieră, fie una ioanită. În istoria veacului, însă, chestiunea originii templiere a falimentat toate eforturile Bisericii romano-catolice de a utiliza Masoneria, deoarece templierii fuseseră condamnaţi de Rege şi de Vatican, iar proclamarea datoriei de a-l răzbuna pe Jacques de Molay, adoptată cu entuziasm în legendele gradelor înalte, a făcut din Riturile Scoţiene inamici implacabili ai Monarhiei totalitare şi ai Vaticanului.

În această lume a gradelor înalte pătrunde masiv sincretismul gnostic, hermetismul şi elemente de Kabbalah. Apoi, în zonele exterioare Marii Britanii (Europa continentală şi SUA) are loc un fenomen interesant de „citire inversă”: membrii gradelor înalte îşi arogă un gen de cunoaştere supremă şi interpretează gradele albastre prin perspectiva sincretismului lor gnostic. Momentul suprem al atitudinii îl constituie, probabil, celebra lucrarea din 1872 a lui Albert Pike, Morals and Dogma. Împotriva acestei periculoase devieri hermeneutice se vor ridica cei nouă corifei ai aşa-numitei şcoli autentice engleze care vor fonda în 1884 Loja de cercetare Quatuor Coronati nr. 2076.

Graţie efortului şcolii autentice engleze, putem afirma astăzi că Masoneria albastră nu datorează nimic în mod direct gnosticismului ori Kabbalei, dar prezintă influenţe de natură rozicruciană, mai ales alchimică şi hermetică.

De la rozicrucieni vine un fundament al mentalităţii masonice speculative: convingerea că omul poate fi ameliorat şi lumea poate fi ameliorată, prin cunoaştere, prin fapta bună şi prin efortul unei fraternităţi a indivizilor de elită. Dar contaminarea clară adusă de rozicrucianism şi prezentă în practica marilor Rituri cu grade albastre din Europa continentală se vede în influenţa alchimiei.

Alchimia (arab al-kimiya) este o ştiinţă ocultă ce ar putea fi definită drept arta de a obţine transmutaţia. Alchimia nu lucra numai asupra materiei, ci şi asupra spiritului, transmutaţia vizând ambele domenii. Obiectivele ei notorii sunt piatra filozofală şi elixirul vieţii, adică o substanţă capabilă să transmute orice altă substanţă (mai ales plumbul) în aur şi un lichid capabil să ofere nemurirea. Însă semnificaţia acestei ştiinţe oculte este mult mai complexă.

Originea alchimiei este foarte veche. Principii fundamentale ale acestei arte se găsesc în texte chaldeene şi babiloniene, însă alchimiştii, ei înşişi, se revendicau de la opera lui Hermes Trismegistos, în special de la Tabula Smaragdina (Tabla de smarald). Astfel, ei îşi căutau rădăcinile în Egipt şi în Grecia. Tot astfel, ei au părinţi comuni cu gnosticii, ceea ce explică asemănările izbitoare în limbaj şi în metafizică.

Un istoric al alchimiei europene ar putea începe pe la anul 200 î.d.Hr., când Bolos din Mendes a scris Physika kai Mystika. Printre marii alchimişti greci i-am putea cita pe Zosima, Synesius, Olympiodoros şi Stephanos din Alexandria. În sec. al VII-lea d.Hr. Theodoros alcătuieşte o antologie, un corpus, al alchimiştilor greci care era împânzit de literatură hermetică. Flacăra alchimică va fi preluată de marii învăţaţi arabi, printre care strălucesc Avicenna (Ibn Sina), Averroes (Ibn Ruchd) şi Ibn Arabi. A urmat apoi pleiada alchimiştilor europeni: Albertus Magnus, Roger Bacon, Henri Corneille, Agrippa de Netterheim, Nicolaus Flamel, Paracelsus, Jacob Boehme, Athanasius Kircher, Contele de Saint-Germain (despre care se pretinde că ar fi găsit elixirul vieţii), Cagliostro. Precum a arătat Jacques Bergier, alchimia nu a dispărut în vremurile noastre – el transcrie convorbirea pe care a avut-o cu un anume Fulcanelli, alchimist autentic.

Precum spuneam, alchimiştii considerau Tabula Smaragdina drept text fundamental. Iată conţinutul ei: „Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială,/ Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos; prin aceste lucruri se fac minunile unui singur lucru (lucrului unic)./ După cum toate purced din unul Singur, tot aşa prin transpunere ele sunt născute din acest singur lucru./ Tatăl său e Soarele, iar mama sa e Luna. Vântul   l-a purtat în pântecele său; doică îi e Pământul./ Este părintele tuturor minunilor lumii./ Puterea sa e desăvârşită dacă e preschimbată în pământ./ Separă pământul de foc şi subtilul de grosolan, cu gingăşie şi cu mare grijă./ El se ridică de la pământ spre cer şi coboară înapoi pe pământ şi primeşte astfel puterea realităţilor superioare şi a celor inferioare. Aşa, vei câştiga gloria întregii lumi şi tot ce e întunecat se va îndepărta de tine./ Este puterea puterilor, care-şi întinde biruinţa asupra tuturor lucrurilor subtile şi le pătrunde pe cele solide./ Astfel a fost creată lumea mică (microcosmosul), după modelul celei mari (al macrocosmosului). Din aceasta şi în acest fel se fac minunate realizări./ Mi se spune Hermes Trismegistul fiindcă deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi”. Tabula Smaragdina este un excelent model de text alchimic.

Simbolism rozicrucian

Conform Tabulei Smaragdina, alchimiştii erau convinşi de corespondenţa perfectă între lumea de sus şi cea de jos, între lumea cerească şi cea pământeană. Ei credeau într-o anima mundi, atribuind viaţă chiar şi mineralelor. Paracelsus scria: „Nimeni nu poate să demonstreze că metalele sunt moarte şi lipsite de viaţă. Deci afirm cu curaj: metalele, pietrele, aidoma rădăcinilor, ierburilor şi tuturor fructelor, sunt pline de propria lor viaţă.” Astfel, vechea concepţie babiloniană a corespondenţei între cer şi pământ (pământul ca oglindă a cerului), regăsibilă în hermetism (Egiptul ca oglindă a cerului), se amestecă aici cu un animism dezarmant de sincer. Magiştrii alchimiei observaseră opoziţiile, inclusiv cele dintre „elementele” fundamentale, dar le ordonează în funcţie de o singură opoziţie fundamentală: masculin/vs/feminin. În aceasta, ei lucrau aidoma multor şcoli hermetice şi gnostice şi, oricum, se îndepărtau vertiginos de teologia biblică, unde singura opoziţie fundamentală este increat/vs/creat.

Limbajul alchimiştilor este extrem de criptic. Magiştrii aveau obsesia de a cifra. Întâlnim simboluri oculte (mandragora, inorogul, Soarele, Luna), anagrame, acrostihuri, criptografie. Totuşi, o să încercăm să vă oferim câteva repere ale ştiinţei alchimiştilor. Existau patru regiuni simbolice ale universului: Focul, asociat cu salamandra; Apa, asociată cu ondinele; Aerul, asociat cu silfii; Subteranul, asociat cu gnomii. Proprietăţile cosmice se manifestă activ în planete şi pasiv în metale. Luna e asociată cu argintul; Soarele cu aurul; Saturn cu plumbul; Mercur cu mercurul; Venus cu arama; Marte cu fierul şi Jupiter cu cositorul. Cele trei substanţe metafizice sunt sulful, Aod; mercurul, Aob; sarea, pământul roşu. Cele trei principii cosmice sunt focul care dă viaţă, materia care susţine, forma care fixează. Lucrarea alchimică este o operă de purificare şi îmbunătăţire, adică, după spusele lui Dom Pernety: „arta de a lucra cu natura pentru a o perfecţiona”. Primul stadiu, cel al plumbului, al materiei grosiere, se numeşte opera la negru. Prin diverse stadii de purificare se atinge opera la alb, care corespunde în plan mistic cu eliberarea de dorinţe. Apoi, prin proceduri care implică din plin intervenţia focului, se ajunge la nivelul operei la roşu, care corespunde în plan mistic coexistenţei contrariilor. Ultimul stadiu, cel al transmutaţiei finale, se numeşte aur sau opera la galben şi corespunde pe plan mistic recuperării trupului adamic şi a nemuririi. Lucrarea alchimistului este una de experimentare ştiinţifică, dar şi mistică, în acelaşi timp; prelucrării substanţelor i se asociază permanent asceza şi purificarea spirituală; magistrul se transformă la flăcările focului mistic precum substanţele la focul din cuptor.

Experimentele materiale ale alchimiştilor au dezvoltat cu forţă atât chimia, cât şi medicina. Experimentele lor spirituale au menţinut în Occident o tradiţie mistică amplă şi complexă. Alchimia rămâne fascinantă şi – îndrăznim să spunem – antemergătoare tocmai prin capacitatea ei de a uni cercetarea ştiinţifică şi cunoaşterea mistică, domenii care, în mentalitatea modernă, se exclud.

Intervenţia alchimiei în viaţa masonică este un fenomen puternic, dar târziu, propriu epocii speculative.

Ea se datorează rozicrucienilor, care erau alchimişti convinşi. Vom găsi multe elemente hermetice sau gnostice în gradele înalte, însă interesantă este penetrarea lor în Masoneria albastră, care e tradiţională şi fundamentală. Această penetrare a afectat mai ales iniţierea şi cel mai puţin pasajul la gradul 3 (Maestru). Iniţierea masonică (vezi termenul) are acum următoarele aspecte alchimice:

(a) Cabinetul de reflecţie, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, este o adăugire care a survenit în Franţa înainte de 1789 (dar nu mult înainte).

El este plin de mesaje şi simboluri hermetice, mai ales alchimice şi astrologice.

În linii mari, el asociază punctele cardinale, semnelor cardinale. Semnele cardinale sunt zodiile ce guvernează echinocţiile şi solstiţiile.

Există o axă a solstiţiilor: Cancer (asociat apei, reprezintă solstiţiul de vară) la N. -  Capricorn (asociat pământului, solstiţiul de iarnă) la S.

Există o axă a echinocţiilor: Berbecul (asociat focului, reprezintă echinocţiul de primăvară) la E. – Balanţa (asociată aerului, reprezintă echinocţiul de toamnă) la V.

În timp ce axa echinocţiilor e corect orientată, cea a solstiţiilor este inversată (vara e la N.). Acest fapt ne arată că ne aflăm într-o lume în oglindă, adică pe tărâmul celălalt.
Fiecare perete cu semn cardinal are şi semnul alchimic al elementului primordial corespondent. Există, desigur, un simbolism al elementelor:

Pământul – în general simbol al Marii Mame, purtător de bogăţie şi fertilitate. Este simbolul consacrat al trupescului, dar este şi simbolul capacităţii de a renaşte. Noţiunea de pământ sfânt se referă la un spaţiu privilegiat, cu valori materne şi resurecţionale, unde relaţia dintre Divinitate şi om este maximă.
 
Focul – ambivalent: pe de o parte ocroteşte şi încălzeşte, pe de altă parte distruge şi provoacă suferinţă. Latura pozitivă: simbol al căminului, al vetrei, al inspiraţiei şi al Duhului Sfânt. Simbol al renaşterii solare. Latura negativă: simbol al infernului, al distrugerii produse prin incendii, trăsnete ori erupţii vulcanice. Focul este unicul element primordial pe care omul poate să-l producă, de aceea poate marca destinul superior al fiinţei umane, ceea ce o apropie de Divinitate. Are profunde virtuţi purificatoare, inclusiv atunci când distruge. De aceea apare în majoritatea ritualurilor de jertfire. Este asociat cu masculinul, energia vitală, ardoarea, entuziasmul, inima, procrearea, iluminarea spirituală şi Soarele.

Aerul – are multe similarităţi cu focul. Este masculin, activ, spiritualizant şi pus în relaţie directă cu Duhul Sfânt (ebr. ruach, gr. pneuma, însemnând suflare, vânt). E în relaţie cu partea mentală a fiinţei umane şi cu Verbul (Logosul, Cuvântul) care e, în fond, rostire şi suflare. E mediul propriu al luminii şi simbolul lumii invizibile, a ceea ce nu este grosier.

Apa – se leagă aproape pretutindeni de viaţă, geneză, feminin şi purificare. Are o interesantă ambivalenţă ce provine din virtuţile ei purificatoare: dă viaţă (apa vieţii), dar aduce şi moarte (apa morţii). Botezul creştin exprimă această ambivalenţă la un nivel maxim: cele trei scufundări în apă înseamnă cele trei zile de moarte ale lui Iisus, dar, în ansamblul ritual, apa botezului dă viaţă. Purificarea prin apă, curăţirea, lustraţia, este un ritual arhicunoscut în lume. Potopul, de pildă, e o lustraţie practicată de Dumnezeu.

Dar trebuie observat că simbolurile alchimice ale celor patru elemente alcătuiesc laolaltă steaua lui David, acesta fiind înţelesul major al prezenţei lor în ritualul masonic.

Pe peretele din N. apare celebra inscripţie V.I.T.R.I.O.L., care se traduce prin „Vizitează interiorul Pământului, corectându-te vei descoperi Piatra Ascunsă” (adică piatra filozofală) Alchimic vorbind, Vitriolul, simbolizat de un leu verde ori de un dragon, se cheamă în operele maeştrilor europeni apa regală. El desemnează uniunea dintre Sus şi Jos, deoarece numai prin purificare interioară se poate obţine elevarea (aceasta e sensul profund al frazei latine).

Pe acelaşi perete de N. se află simbolurile alchimice ale sulfului şi sării. În vechime, maeştrii alchimişti vorbeau despre două principii sau esenţe primordiale, din care ar fi alcătuite toate substanţele: „inflamabilul” (principiu masculin, reprezentat prin sulf, Sulphur) şi „volatilul” (principiu feminin, reprezentat de mercur, Mercurius). Paracelsus şi Basile Valentin au adăugat apoi şi „palpabilul” (principiu neutru, reprezentat prin sare). Prin faptul că în Cabinetul de reflecţie nu este reprezentat mercurul, principiul feminin, se afirmă caracterul esenţial masculin al Fraternităţii.   

(b) Purificarea prin elemente. Purificarea prin elemente este o concepţie tipic alchimică şi ea însoţeşte azi călătoriile neofitului din ritualul iniţierii. De asemenea, insistenţa pe îmbunătăţirea spirituală, care începe odată cu iniţierea, este de provenienţă rozicruciană şi alchimică; dar ar putea fi pusă şi pe seama vechiului ritual al templierilor, care se pare că a influenţat ritualul masonic.

În literatura masonică, precum şi în viaţa masonică, se fac simţite astăzi două atitudini contrare faţă de alchimie. Există autori, precum Ragon sau Wirth, îndrăgostiţi de hermetism şi de alchimie. Există autori, precum Coil, care repudiază alchimia, pe motiv că nu e proprie vechiului spirit masonic.

Părerea noastră personală este că abuzul de mentalitate alchimică se poate dovedi periculos, alterând semnificaţii majore ale spiritului masonic. Astfel, apar acum tentative de a-l interpreta pe Hiram ca un zeu ce moare şi reînvie ori ca un simbol al Soarelui. Interpretarea solară presupune atingerea stadiului de operă la galben. Dacă Hiram ar fi un zeu, Franc-Masoneria ar deveni o religie – şi, încă, o religie păgână! De fapt, asasinarea lui Hiram e un strălucit exemplu al motivului jertfei construcţiei, puternic atestat în folclorul mondial. Ori de câte ori se ridica o construcţie importantă, trebuia jertfită o fiinţă umană, pentru ca sufletul ei să dea coerenţă şi rezistenţă operei. Stadiile timpurii ale motivului arată că persoana jertfită era chiar maestrul constructor. O discuţie pe această temă s-a făcut în România de R.Comănescu şi Em.Dobrescu (în Franc-Masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol.I), pe baza excelentei lucrări de doctorat a lui Ion Taloş.

O altă dovadă clară de abuz periculos legat de alchimie ne soseşte din rândul gradelor înalte. Este de tristă notorietate transformarea gradului Cavaler Roza-Cruce din toate Riturile ce conţineau acest grad. Pe parcursul unei ofensive anti-creştine care a avut loc în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, iniţialele INRI, revelate Cavalerului Roza-Cruce, şi-au modificat semnificaţia lor reală. Chipurile, ele nu mai însemnau Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor, ci Igne Natura Renovatur Integra (Prin foc natura se reînnoieşte total). Ceea ce este tipic alchimic, dar revoltător faţă de adevăr.
 
În fine, tot în lumea gradelor înalte se constată şi influenţa teozofiei, care este un gnosticism cu extensii creştine ori iudeo-creştine. În familia gnosticismului creştin sunt câteva Rituri celebre care fac parte din martinism.

Aşadar, cât priveşte influenţele oculte şi filosofice, înregistrăm o situaţie diferită în cazul Masoneriei albastre (primele trei grade) şi a celei roşii (gradele înalte). În vreme ce Masoneria albastră înregistrează doar contaminări şi doar în Riturile ne-andersoniene, Masoneria roşie (cu excepţia notabilă a Ritului York) se bazează pe depozitul ocult şi filosofic al gnosticismului, hermetismului şi al Kabbalei (aceasta din urmă, în variantă rudimentară). De aceea, mentalităţile celor două clase masonice prezintă diferenţe semnificative şi una nu poate fi judecată pe baza celeilalte.