Sacrul

Sacrul

Sacrul este o noţiune universal răspândită în umanitate. Ca multe alte noţiuni majore şi universale, definirea şi hermeneutica sa se dovedesc dificile.

Existenţa sacrului presupune convingerea în discontinuitatea realităţii. Cu alte cuvinte, presupune o realitate cu intensităţi diferite ale lui „a fi”: zone privilegiate, unde „a fi” se manifestă foarte intens şi zone terne. Discontinuitatea texturilor Universului, de la spaţiu-timp până la suprafaţa obiectelor solide, este astăzi un adevăr general acceptat în ştiinţă. Universul nu e continuu, deşi e omogen. Ceea ce înseamnă că, deşi Universul e la fel în toate zonele şi în toate direcţiile, el nu e continuu: are zone de gol şi de plin, iar la nivel cuantic are fisuri şi neregularităţi în întreaga alcătuire. Astfel, vorbirea umană despre sacru, ceea ce ar presupune neregularităţi la nivelul lui „a fi”, e în consonanţă cu întreaga fiinţare.

Înainte de a trece la definirea şi explicarea sacrului, se cuvine să amintim, pe scurt, nivelul actual al cercetării.

În literatura mondială, există două lucrări semnificative în domeniu: „Das Heilige” (1917) a lui Rudolf Otto şi „Das Heilige und das Profane” (1957) a lui Mircea Eliade.

Rudolf OttoRudolf Otto îşi porneşte cercetarea căutând esenţa experienţelor religioase, pe care el o numeşte numinos. Acest „numinos” ar constitui intraductibilul religiei: o experienţă la care nu se poate accede prin raţiune şi care este independentă faţă de morală. El o defineşte printr-o sintagmă latină ce a ajuns celebră: mysterium tremendum (mister zguduitor). Partea de mysterium se caracterizează prin caracterul de „cu totul altceva” faţă de existenţa obişnuită (ganz andere, expresie germană ajunsă celebră, aşijderi) şi prin sentimentul de fascinaţie şi răpire. Partea de tremendum se caracterizează prin trei elemente: cutremurare, putere copleşitoare şi energie imensă.

Precum se poate lesne observa, Rudolf Otto se referă numai la un gen de experienţă a sacrului: cea care depăşeşte raţiunea. E meritul lui Mircea Eliade de a fi constatat că sacrul reprezintă mai mult decât atât şi poate fi actualizat, chiar, printr-un efort uman premeditat, deci raţional. Eliade regândeşte întreaga problemă şi elaborează terminologia domeniului, pentru noţiunile fundamentale pe care le impune.

Mircea Eliade constată că orice manifestare a sacrului este un ganz andere, o privilegiere şi o rupere faţă de obişnuit, pe care o numeşte hierofanie (de la „hieros”, sacru şi „faino”, a apărea). El introduce, de asemenea, noţiunea de „om religios”, omul societăţilor pre-moderne, capabil să sacralizeze orice obiect al lumii. Pentru omul religios, sacrul însemna realitate, perenitate şi eficacitate, adică „a fi”, ordine şi putere. Astfel, sacrul defineşte o realitate „mai reală” decât realitatea obişnuită de zi cu zi. El nu dezorganizează, ci produce ordine, instaurează ordine. El este temeiul oricărei puteri autentice; de aceea, până în zilele noastre, cei care acced la putere au nevoie de o legitimare sacră (de pildă, în democraţia modernă, votul popular e o formă de sacralizare a puterii laice).

Imago Mundi

Imago Mundi

Lucrarea lui Eliade are patru capitole: „Spaţiul sacru şi sacralizarea lumii”, „Timpul sacru şi miturile”, „Sacralitatea naturii şi religia cosmică”, „Existenţă umană şi viaţă sanctificată”.

În privinţa spaţiului, susţine autorul, „omul religios” face diferenţa fundamentală dintre haos şi cosmos, în sensul că manifestarea sacrului implică instaurarea unui cosmos. Acest cosmos porneşte în toate direcţiile dintr-un centru sau punct fix, pe care Eliade îl denumeşte axis mundi şi care leagă pe verticală cele trei nivele cosmice: Celestul, Terestrul şi Subpământeanul. Omul ia în posesie lumea înconjurătoare impunându-i o ordine copiată după ceea ce crede el că e ordinea cosmică, model numit imago mundi, adică o reprezentare a cosmosului pe pământ. În centrul zonei civilizată prin imago mundi se află aşezarea celor ce civilizează: ţara, oraşul, sanctuarul. Astfel, cunoaşterea realităţii devine în profunzime o sacralizare a ei. Templele sunt, de asemenea, imago mundi, după cum locuinţele, în general, erau imago mundi, căci ordinea sacră a cosmosului nu are doar rol civilizator, ci şi protector. În general, atunci când ridica o construcţie, „omul religios” lucra conform imago mundi. Chiar şi un cort cu un ţăruş în mijloc exprimă o perspectivă asupra cosmosului, ţăruşul fiind pe post de axis mundi.

În privinţa timpului, Eliade lansează noţiunea fundamentală de illud tempus sau illo tempore („timpurile acelea”, în sensul de timpul lui „a fost odată ca niciodată”, timpul originilor). El arată că în culturile arhaice cosmosul îşi împrospăta şi menţinea sacralitatea prin re-creare şi reactualizarea vremurilor de origine. Sărbătorile religioase proclamau miturile colectivităţii, adică reactualizau vremurile de origine. Sărbători precum Anul Nou aveau funcţia de re-creare a cosmosului. În acest context, Mircea Eliade întreprinde o excelentă analiză a mitului. Mitul este un fel de înregistrare a evenimentelor din timpul originilor şi are rolul de a conserva paradigmele pentru ritualuri şi activităţi umane importante. „Omul religios” imită comportamentul divinităţilor şi eroilor din mituri, pentru a fi sigur că procedează corect. El era convins că numai astfel îşi poate menţine caracterul de om. Tot în acest context, autorul analizează cele două viziuni asupra timpului: timpul circular (al eternei reîntoarceri) şi timpul liniar (impus de iudaism şi desăvârşit de creştinism).

Mircea Eliade

Mircea Eliade

În privinţa expresiilor sacrului în natură, Mircea Eliade are la dispoziţie o materie primă uriaşă. El se concentrează asupra senzaţiei de ganz andere pe care o dau cerul şi furtunile. Zeii asociaţi cu acestea au fost consideraţi supremi şi creatori. Apoi, după apariţia agriculturii, când orizontul de interes suferă modificări importante, clasa zeilor cerului şi tunetului are tendinţa de a „trece în rezervă”, ceea ce duce la noţiunea de deus otiosus (zeu care nu se mai manifestă). Caracterul sacru al elementelor din natură în istoria culturilor umane e vast şi divers. Autorul analizează potenţialul sacru al apei, al pământului, al copacilor, al pietrelor, al Lunii şi al Soarelui.

În fine, în partea dedicată vieţii umane, Mircea Eliade vorbeşte despre relaţia cu sacrul a corpului, a casei, a podului, despre fenomenul iniţierii şi, desigur, despre moarte. El descoperă persistenţa religiosului chiar şi în cele mai secularizate societăţii ori în cei mai areligioşi indivizi.

Acum putem porni propria noastră discuţie despre sacru. Etimologic vorbind, cuvântul vine de la lat. sacer-cra-crum, care, la rândul său, vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană *sak. Aceeaşi rădăcină se găseşte în lat. saxum-i, stâncă; şi în germ. Sachsen, saxon, provenit din germ. primitiv *sakhsan, posibil „mânuitori de spadă”. În vechi cronici saxone, spada e denumită saxa şi e considerată obiect sacru. Afinitatea cu noţiunea de „stâncă” trimite la calitatea de perenitate asociată sacrului, iar afinitatea cu noţiunea de „spadă” trimite la eficacitate şi putere.

Definiţie: Sacrul este o zonă privilegiată întru care originatorul ei se manifestă energic şi autentic (îşi dezvăluie faptul-de-a-fi într-o manieră apodictică şi caracteristică, transformându-l în putere), astfel încât să elaboreze ori să stabilizeze o lume, contracarând inertul.

E interesant de remarcat că manifestarea sacrului descrisă de Rudolf Otto, mysterium tremendum, se referă la năvălirea unei puteri supraumane, pe când sacrul descris de Mircea Eliade se referă mai degrabă la omul care ia în posesie Universul impunându-şi lumea sa prin sacralizarea spaţiului şi timpului. Într-adevăr, implantarea unui axis mundi în jurul căruia se construieşte o ordine echivalează cu implantarea unui stindard al omenescului, deoarece Sus şi Jos nu există în Universul ca atare, ci sunt proclamaţii ale lumii oamenilor. Constituirea celebrărilor şi miturilor legate de illo tempore se referă la întemeierea colectivităţii şi la originea paradigmelor comportamentale ale acesteia, deci celebrează origini şi temeiuri, adică instaurarea noului fapt-de-a-fi şi a lumii sale. Originile şi temeiurile sunt sacre în măsura în care în ele faptul-de-a-fi are o importanţă ieşită din comun, are entuziasm. Celelalte celebrări care sacralizează timpul, cele legate de Anul Nou (reînnoirea anului) se referă direct la faptul-de-a-fi. Nici implantarea lui axis mundi nu este altceva decât o referire la faptul-de-a-fi, deoarece vorbeşte despre lumea Dasein-ului (Dasein desemnează orice entitate capabilă să se întrebe asupra lui „a fi”; în Universul cunoscut de noi, numai omul are această capacitate). Astfel, în esenţa sacrului instalat de oameni, ajungem mereu la faptul-de-a-fi.

Prin urmare, e firesc să-l căutăm şi în cealaltă situaţie, mult mai spectaculoasă, a lui mysterium tremendum. Şi aici e momentul să observăm că mysterium tremendum este tot o manifestare a unei ordini, de rang suprauman; şi în nici un caz nu este manifestarea unei dezordini. El nu destructurează lumea umană, ci o restabileşte, îi injectează energie şi stabilitate. Valorile ei devin mai durabile şi mai eficiente. Dar noi ştim că lumea aparţine prin legături de sânge Dasein-ului; nu există lume (în sensul de faţă) fără Dasein (lumea, ca manieră de a interpreta, a ordona şi a asuma realitatea, este un „la îndemână” al Dasein-ului). Astfel, ceea ce restabileşte mysterium tremendum este cum-ul Dasein-ului şi în acest fel face mai acută şi mai puternică întrebarea asupra faptului-de-a-fi. Sacrul în descrierea lui Rudolf Otto ne conduce tot la faptul-de-a-fi.

Putem, aşadar, afirma că sacrul echivalează cu o ontologizare (ceva ce are pertinenţă ontologică pozitivă), o revărsare de a fi sau o deschidere insistentă a lui a fi.

Înţelegem acum că profanul, aflat în opoziţie cu sacrul, este o închidere a lui  a fi sub diverse măşti existente în lume: eveniment de zi cu zi; obişnuit; rutină; uniformitate; mulţime; banalitate. Tot ceea ce maschează unicitatea, făcând-o să fie înghiţită în multiplicitate, ţine de profan. Tot ceea ce alterează unicitatea, scăzându-i energia vitală prin confuzie, împrăştiere, dezordine, dispersare, ţine de profan. Înţelegem, aşadar, că profanul înseamnă, de fapt, procesul natural de creştere a entropiei într-un sistem cu o ordine cosmotropă. Starea de amnezie şi adormire faţă de sacru ce caracterizează profanul sunt mijloacele prin care lumea „uită” cerinţele ordinii cosmotrope, mijloace pentru realizarea creşterii entropice. Tendinţa nu e de a se reveni la haos, ci la inert. Inertul este rezultatul final al lumii profane şi el se află în adevărata opoziţie faţă de sacru.

Calitatea de realitate superioară asociată sacrului vine din nivelul ontologic superior al faptului-de-a-fi.

Calitatea de perenitate asociată sacrului vine de la prezenţa ordinii.

Calitatea de eficacitate asociată sacrului vine de la prezenţa puterii.

Axis Mundi

Axis Mundi

Importanţa sacrului în hermeneutica şi viaţa masonică este majoră. Ritualurile notate de Pritchard (Samuel Pritchard – Masonry Dissected, J. Wilard, London, 1730) arată că loja este, de fapt, un spaţiu sacru, un axis mundi ce uneşte Cerul, Pământul şi Adâncurile: Question: What form is the Lodge? Answer: A long Square. Q.  How long? A.  From East to West. Q.  How broad? A.  From North to South. Q.  How high? A.  Inches, Feet and Yards innumerable, as high as the Heavens. Q.  How deep? A.  To the Centre of the Earth. Q.  Where does the Lodge stand? A.  Upon Holy Ground, or the highest Hill or lowest Vale, or in the Vale of Jehosaphat, or any other secret Place. (Întrebare: Ce formă are Loja? Răspuns: Un dreptunghi. Î. Cât de lung? R. De la Est la Vest. Î. Cât de lat? R. De la Nord la Sud. Î. Cât de înalt? R. Ţoli, picioare şi yarzi fără număr, înalt până la Cer. Î. Cât de adânc? R. Până în centrul Pământului. Î. Unde este Loja aşezată? R. Pe Pământ Sfânt, sau pe cel mai înalt deal ori în cea mai adâncă vale, sau în valea lui Iosafat [acesta este numele pe care profetul Ioil îl dă locului unde se va desfăşura Judecata de Apoi, vezi Ioil 4;2 şi 4;12], sau în orice alt loc secret).

Orice axis mundi proclamă o ordine cosmică, o imago mundi, aşadar loja masonică este, de asemenea, reprezentanta şi rezultatul unei ordini cosmice. Vorbim, desigur, despre ordinea cosmică exprimată de Templul lui Solomon.

STIRI / EVENIMENTE

Trivium

Revista trimestriala TRIVIUM este editata de Institutul de Studii si Cercetari Simbolice din Iasi (primul numar octombrie –decembrie 2009). Revista si-a propus sa reprezinte o interfata intre Marea Loja Nationala din Romania si toti cei din lumea profana interesati in cunoasterea fenomenului masonic.

STIRI/EVENIMENTE

Echerul si compasul

„Echerul și Compasul” a apărut în „peisajul” masonic românesc fiind o consecință a nevoii de cunoaștere și cercetare masonică, apariția făcându-se în urma numeroaselor discuții purtate în Comisia de Istorie a Marii Loji Nationale din Romania. De altfel, o parte din Consiliul editorial se compune din membri ai Comisiei.

LANSARE DE CARTE

Tripla Acolada

De curând, Ed. Conphys ne-a oferit o surpriză: un volum de versuri semnat de dl. Radu Comănescu. 

STIRI/EVENIMENTE

Ne face plăcere să semnalăm apariţia publicaţiei oficiale a Marii Loji Naţionale din România, intitulată Revista 357 şi dedicată „gândirii şi viziunii masonice”. Revista a fost fondată în aprilie 2013, cu sprijinul Marelui Maestru al M\L\N\R\, Prea Respectabilul Frate Radu Bălănescu.

LANSARE DE CARTE


La sfârşitul lunii aprilie, 2013, a apărut, la cunoscuta editură Accent Print din Suceava, romanul domnului Radu Comănescu, intitulat "Povestea Apărătorului şi a extraordinarei regine din Mikasori". Este o scriere de tip heroic fantasy, basmul de tip modern, combinat cu orizontul grandios al epopeii.

Ne puteti contacta la: contact@francmasoneria.ro
Autentificare




SSL
SSL